„Băi, dar tu oare poți, știi?”. Drumul bătăios al Anei Drăghici într-o lume a filmelor românești condusă de bărbați

În 2003, când a dat admiterea la UNATC, Ana Drăghici (39 de ani) nu s-a gândit nicio clipă că făcea primii paşi spre o carieră într-o cinematografie dominată de bărbaţi. S-a dus pentru că iubea filmele şi voia să înveţe cum să spună poveşti cu camera. 

Într-o grupă de 15 de studenţi, trei erau fete – o premieră pentru profilul de Imagine unde „de regulă nu era niciuna, dar o dată la câţiva ani se mai strecura câte una”. 

După nominalizarea obţinută anul trecut de Carmen Tofeni pentru lungmetrajul „Ivana cea groaznică”, Ana este şi a doua femeie nominalizată la premiul pentru Imagine, în 16 ediţii ale Premiilor Gopo.

Recunoaşterea vine pentru munca ei la filmul „Otto barbarul”, regizat de Ruxandra Ghiţescu, care spune povestea unui adolescent punk, care încearcă să facă faţă morţii iubitei sale. 

În trecut, Ana a mai semnat imaginea comediilor „Două lozuri” şi „Povestea unui pierde-vară” (regizate de Paul Negoescu) şi dramei „Mia îşi ratează răzbunarea” (de Bogdan Theodor Olteanu). 

„Mă bucur ca un copil care-şi vede munca apreciată”

Libertatea: Ce înseamnă nominalizarea la premiile Gopo pentru tine?
Ana Drăghici: Mă bucură, sigur, dar eu nu prea cred în poveştile cu „cel mai bun film”, „cea mai bună imagine”. Totul e foarte subiectiv. Dacă era un sport, era clar: cine trece primul linia de sosire. Dar, în film, ce înseamnă cea mai bună imagine? E imaginea care a plăcut cel mai mult celor care au votat. Mă bucur, totuşi, ca un copil care-şi vede munca apreciată.

– Poate ajuta o nominalizare la Gopo ca filmul să ajungă la mai mulţi oameni?
– Da, dar Gopo mai puţin, pentru că vine după ce filmele au fost deja în cinema. E un soi de sărbătoare a cinematografiei anului trecut, dar el nu mai poate ajuta acum filmul. Pe streaming poate îl vor vedea mai mulţi oameni. („Otto barbarul” poate fi vizionat pe Hbo Max, n.r.) 

„Camera tot timpul respira cu el”

– Cum ai gândit imaginea la „Otto barbarul”?
– Oho, ce mult a trecut de-atunci, am filmat înainte de pandemie. La „Otto”, am lucrat foarte îndeaproape cu Ruxandra Ghiţescu, regizoarea. E o tipă foarte vizuală, nu e genul de regizoare căreia nu îi pasă. S-a implicat mult, cu referințe, cu discuţii, până am stabilit împreună cromatica, stilul de iluminat, perspectiva şi felul în care se mişcă şi povesteşte camera. Avem o cameră destul de subiectivă, cum eu nu mai făcusem până la acest film. 

– Îl urmăreşte mereu pe Otto, practic.
– Exact, din faţă şi din spate. Filmăm mai degrabă spiritul băiatului decât realitatea exterioară. Camera tot timpul respira cu el, dar îl privea şi din afară. A fost gândită să creeze un soi de tensiune personajului, care era oricum şi în text.

– Cât de strânsă este imaginea de textul filmului?  
– Eu nu am niciodată opțiune estetică separat de ce înseamnă dramaturgie, poveste, personaj. Pentru mine, dacă nu are legătură cu ce e în interior, nu are sens – chiar dacă e frumos convenţional.  

Nu sunt, în principiu, adepta unei imagini „frumoase”, ci mai degrabă a unei imagini care te conduce, te ajută să intri într-un univers. Şi, de multe ori, îmi plac niște filme care nu au niciun loc în estetica-frumosului, convențională. 

Toată echipa era formată din femei

– Ce a fost diferit la felul în care ai lucrat la „Otto barbarul”, faţă de alte proiecte?
– Foarte diferit a fost că toată echipa era formată din femei, nu mi se mai întâmplase. Toate capetele de departament, două producătoare regizoarea, scenarista, scenografa, montajul, asistenta mea. Capetele de creație au fost toate femei.  

Cred că unele dintre noi s-au temut iniţial: „Vai, ce o să se întâmple?”. Uite că nu s-a întâmplat nimic, a fost o echipă firească şi care se înţelegea foarte bine. Pentru mine a fost important să observ acest lucru. 

Apoi, pe partea estetică, față de celelalte proiecte mai mari pe care le-am avut, filmele pe care le făcusem cu Paul (Paul Negoescu, regizorul „Două lozuri”, „Povestea unui pierde-vară”, n.r.), estetica a fost diferită: mai întunecată, mai sobră, mai conflictuală, mai dramatică. Înainte filmasem două comedii, dar îmi doream de mult altceva. 

– Cronologic, eşti a doua femeie care semnează imaginea unui lungmetraj românesc de ficţiune, după Anca Damian. De ce crezi că sunteţi aşa puţine femei DOP?
– (Stă pe gânduri, oftează.) Oricâte explicaţii aş căuta, cred că mai degrabă vine tot din zona de schimbare socioculturală. Nu cred că e o chestie intenţionată. Cred că încă suntem într-o societate patriarhală, iar meseriile astea care au o lungă tradiţie bărbătească se desprind ultimele.

Suntem pe un trend ascendent, facem paşi, dar, ca orice schimbare de paradigmă mare, se produce foarte lent. Acum nişte ani nu erau deloc femei DOP, acum suntem vreo trei pe lungmetraj. Ştiu mai multe, de fapt, că sunt şi începătoare, care fac acum scurtmetraje, videoclipuri. 

Disproporţia e încă un fenomen sistemic. Poate că e o teamă de necunoscut.

– Sexismul poate fi şi internalizat.
– Exact. Cred că e un fenomen care se manifestă fără să-ţi dai seama. Nu e intenţionat, nu e pe faţă. La fel se întâmplă pe dos, în alte meserii: majoritatea persoanelor care lucrează la make-up sunt femei. 

– Au fost momente când ai întâmpinat obstacole legate de gen în carieră?
– Da. Şi încă se întâmplă. Nu ţi se spune în faţă. Bine, într-un singur caz, mi s-a spus direct, la un job din studenţie. Trebuia să filmez o campanie electorală. La un telefon, înainte să începem, tot îmi cerea să vorbească cu altcineva. Credea că vorbeşte cu o secretară. I-am explicat că eu sunt şi a zis că le pare rău, că nu filmează cu femei şi mi-a închis telefonul. 

În rest, în film nu mi s-a spus niciodată nimic. Am simţit reticenţă, frică, nesiguranţă. „Băi, dar tu oare poţi, oare ştii?”. 

Şi apropo de şanse, din câţi suntem cu totul în meseria asta, se aleg preferenţial bărbaţii pentru proiecte. Sunt şi mai mulţi, e drept. Când e vorba de femei, hai să le dăm un documentar, poate un film independent, cu buget mic. 

E aproape imposibil să vezi o femeie că debutează într-un lungmetraj, să i se spună: uite, ia acest film, cu acest buget mare, dă-i drumul. În cazul bărbaţilor, se întâmplă. Ca femeie, poate prinzi un documentar. Poate filmezi şi gratis, şi fără asistenţi.

Sigur, trebuie să separăm acest lucru de gusturile regizorului, care până la urmă alege un portofoliu care îi place mai mult, dar rata unui răspuns pozitiv dat unei femei DOP e foarte mică. De aceea şi lucrez mult în filme independente. Cu asta m-am hrănit. Şi filmez şi neplătită, la nevoie.

Prima grupă cu trei fete

– Erai conştientă că intri într-o zonă a bărbaţilor, atunci când ai dat la UNATC?
– Nu, nu m-am gândit în acel moment. Peste ani m-am întrebat de ce nici nu mi-a trecut prin cap. La admitere, m-am dus ca o floricică. Îmi doream mult să fac asta şi am încercat. În facultate, am avut interacţiuni mai neplăcute apropo de sexism, dar nu le încasam ca atare, nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă un profesor avea remarci misogine, îmi spuneam că e nesimţit şi-atât. 

– Nu erai singura fată din an, nu? 
– Au mai fost două colege, dintr-o grupă de 12-15. Am fost prima generaţie din UNATC cu mai mult de-o fată la Imagine. Majoritatea generaţiilor dinaintea noastră nu aveau fete, dar, la distanţă de câţiva ani, se mai strecura „din greşeală” câte una. Noi am fost 3. Una din colege nu a profesat niciodată, iar cealaltă a mers pe fotografie şi efecte speciale. Dar astfel de schimbări au făcut şi mulţi din colegii băieţi. 

Astăzi, cam jumătate din studenţii la Imagine sunt fete, semn că se schimbă lucrurile. 

„Ce faci tu, femeie la imagine? Nu poţi să cari”

– Care era atitudinea profesorilor la prima grupă cu trei fete? Ce vă ziceau?
– „Ce faci tu, femeie, la imagine? Tu poţi să ridici nu ştiu ce proiector de nu ştiu câte zeci de kilograme?”.  Şi mă gândeam: nu am venit la facultate să învăţ să ridic un proiector. 

Încercau să asocieze meseria cu bărbăţie, cu forţă fizică, cu cărat, împins, rezistenţă. Să nu dormi, să nu mănânci la filmare. E drept, pot fi condiţii grele la filmări, aşa e, dar eu cred că ţine mai mult de rezistenţa şi organizarea psihică decât de cea fizică. 

Am şi făcut şcoala când încă nu apăruseră camere digitale, iar camerele cu peliculă erau foarte grele. Sigur, la un film nu prea cară DOP-ul lăzi şi cabluri, deşi la filmele independente se mai întâmplă.

„Cristi Puiu m-a dat afară”

– Ţi-ai început cariera cu două colaborări, un mediu metraj cu Iulia Rugină, „Captivi de Crăciun” şi apoi ai filmat o vreme pentru Cristi Puiu, la „Aurora”. Cum au diferit aceste experienţe de la debut?
– Cu Iulia am făcut un film de master, de care sunt mândră. A fost o filmare grea, totul în exterior, foarte frig. Noi ne ştim de când aveam 14 ani, am fost colege de clasă, în liceu. Filmul a fost o colaborare unsă. 

Cu Puiu a fost foarte stresant, eram proaspăt absolventă şi mi-era frică. El e un tip super solicitant. Eu nu pot să mă supun unei autorități. Dacă mi-o câştigi, da, cu tot respectul şi cu tot dragul, dar altfel nu merge, iar el, în „Aurora”, era într-o tensiune foarte mare, pentru că şi juca, era şi regizor. În plus, nu am simţit o comunicare relaxată cu el.

Îmi doream foarte mult să filmez cu el, dar nu prea înţelegeam neapărat ce-şi doreşte, pentru că nu dădea indicaţii foarte clare. Oricum am filmat puţin, că m-a dat afară.

În acea perioadă am învăţat foarte mult despre cinema cu adevărat. Ce făcea Puiu nu se preda la şcoală, dimpotrivă. Au fost nişte ani în care profesorii erau cumva complet antagonici cu „noul val”, urau noul val: „Dar ce, filmezi din mână, cine te crezi?”. 

Probabil că s-au simţit ameninţaţi ca statut şi nu le-a plăcut stilul ăsta, cum îl numeau ei – „mizerabilist”. Era un clash de generaţii, când eram studentă. 

Rolul de femeie, o moștenire „implicită”

– Într-un interviu dat de Puiu în 2016, întrebat de ce nu sunt regizoare de succes în România, spunea că „multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile”. Au fost intens discutate afirmaţiile lui, te-au surprins?
– Nu ştiu care a fost intenţia lui, cred că a făcut o segregare proastă, se putea referi la părinţi, în general. Presupunerea lui e probabil că o mamă e mai implicată în viaţa unui copil decât un tată. Dacă luăm ce spunea atunci – ca o constatare – observaţia e încă valabilă. Din păcate, femeile încă fac multă muncă neremunerată: întreţinutul gospodăriei, creșterea copiilor şi responsabilităţile care ţi se atribuie social, implicit: „Tu eşti mamă, deci faci asta”. 

Şi eu am moştenit acelaşi gen de raportare de la mama, bunica, şi se creau tensiuni în mine. Mă simţeam obligată să am tot timpul grijă de gospodărie şi de Eva, fiica mea, dar, pe de altă parte, nu-mi convenea să fac doar asta. 

Probabil că, dacă nu ai un partener atent, e foarte greu şi multe femei renunţă sau îşi diminuează cariera. În continuare cred că bărbaţii au mai multă libertate din punct de vedere profesional. 

– Sunt diferenţe când lucrezi cu regizori femei sau bărbaţi?
– Nu, sau nu în mod esenţial, că lucrezi cu oameni, nu cu femei sau bărbaţi. La început, aveam o uşoară teamă: cum să mă duc pe poziţia de DOP, când, de fapt, departamentele de Grip (departamentul responsabil de echipamentele care sprijină camerele, n.r.) şi Electrical sunt formate sută la sută din bărbaţi? Poţi să ai şi echipe de 15-20 de bărbaţi la un film. Clar au făcut mai multe filme ca mine, că sunt profesionişti, lucrează de atâta timp. Dar m-am simţit foarte bine cu ei, cu prietenie şi respect. Trebuie să fii ferm, să nu laşi limite nediscutate, şi atunci totul funcţionează ca uns. 

S-au mai schimbat şi ei, de când au început să lucreze cu DOP femei. Dar glumiţe „de vestiar” tot sunt şi e OK. Aşa cum e vestiarul bărbaţilor, aşa e şi vestiarul femeilor, le-avem şi noi pe ale noastre.

„Dacă trece un timp şi nu am filmat, am nevoie să fac un cadru”

– Cum te simţi când vezi prima oară la cinema un film la care ai lucrat?
– Cu public? Iniţial aveam emoţii mari, dar acum nu mai am, după ce am realizat că majoritatea oamenilor nu prea ştiu ce fac eu, de fapt. 

La o sesiune de Q&A, cineva chiar m-a întrebat: „Şi tu ce faci? Apeşi pe buton?”. 

Dar după ce mi-am dat seama de asta, mi-a dispărut din emoţie. Emoţiile pe care le am încă sunt legate de cum se vede – dacă se vede cum mi-am dorit eu. E o problemă mare şi cu sunetul, şi cu imaginea în sălile din România. Poţi gândi ceva care apoi, în sală, ajunge să arate ca un .rip de pe DVD și te doare sufletul. 

– Ce bucurie îţi dă imaginea de film şi nu o poţi lua din altă parte?
– E mai mult decât o bucurie, e o împlinire. O simt ca pe o nevoie organică. Dacă trece o vreme şi nu am filmat, am nevoie să filmez, vreau să fac un cadru. Cum e nevoia de foame, de somn, de a sta cu fiica mea, am şi nevoia asta. 

Nu caut ceva anume, îmi place foarte mult să mă uit la actori, să surprind nişte accidente, nişte greşeli, punctele în care realitatea, adevărul e foarte prezent. Îmi place şi să mă joc cu toate elementele de culoare, compoziţie, lumină – nu mă pasionează neapărat jucăriile tehnice, gen drone. Mă interesează ce e înăuntru.  

Urmărește-ne pe Google News

•  Cristi Puiu 
•  EqualVoice 
•  Filme 
•  Premiile Gopo