ComenteazăDe asemenea, producția a fost întâmpinată cu mult entuziasm în cadrul prestigiosului Festival de Film de la Veneția, unde a rulat în avanpremieră pe data de 1 septembrie. Cei 1.400 de spectatori prezenți în sală au aplaudat în picioare la finalul proiecției, iar producția a primit patru premii, printre care Bisato dOro – pentru cel mai bun scenariu și cel mai bun film în secțiunea Orizzonti.
Tragicomedia regizată de cineastul Bogdan Mureșanu (50 de ani) explorează evenimentele din ajunul zilei de 21 decembrie 1989, iar punctul culminant al filmului este plasat în preajma momentului căderii comunismului în România. Pelicula urmărește destinele a șase personaje care se intersectează într-o zi plină de tensiune și incertitudine, fiecare căutând normalitate și sens într-o lume marcată de frică și absurd.
Publicistul Vasile Ernu a realizat un interviu cu regizorul Bogdan Mureșanu, în exclusivitate pentru Libertatea.
Libertatea: Dragă Bogdan Mureșanu, nu ne-am mai văzut de pe vremea UTC-ului cred, ca să glumesc în spiritual filmului. Felicitări pentru film și premiile de la Festivalul de Film de la Veneția. Apropo: te-ai așteptat să fii atât de bine primit la festival?
Bogdan Mureșanu: Dragă Vasile Ernu, eu n-am apucat să devin UTC-ist, am rămas doar pionier și încă unul jalnic.
Cred că ultima dată când ne-am văzut a fost prin 2007, într-un festival de literatură care s-a ținut la Cluj. Erau acolo o grămadă de scriitori aspiranți ca mine sau în curs de consacrare ca tine. Printre alții se afla și un bun prieten, poetul Constantin Virgil Bănescu, care din păcate s-a sinucis câțiva ani mai târziu. Îmi amintesc însă două versuri: Ploaia cade din cerul atât de înalt/încât n-atinge niciodată pământul. Iar volumul se intitula, nici că se putea mai bine în contextul discuției noastre, Același cer ce nu e.
De atunci, de la cerul ăla, am făcut filmul ăsta și, ca să-ți răspund la întrebare, nu m-am așteptat sub nicio formă să ajungă la Veneția, darămite să fie atât de bine primit acolo. Momentul în care 1.400 de spectatori, de necunoscuți în fond, s-au ridicat în picioare și au aplaudat minute în șir mi se pare și acum o amintire inventată. Am fost teribil de emoționat, dar cine nu ar fi fost în locul meu? Și ceilalți din echipă, prezenți acolo, erau la fel de transportați într-o suprarealitate în care totul se dilatase. Probabil o să ne rămână pentru totdeauna clipele alea în minte.
– Cum a venit ideea scenariului? Am văzut că unii îl leagă de scurtmetrajul tău „Cadou de Crăciun”, cum că ar fi o reluare a poveștii în altă formulă. Cum a fost de fapt?
– În lungmetrajul „Anul Nou…”, bucata aceea din scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” este doar un fir narativ, unul foarte important. Mie nu mi se pare a fi coloana narativă a întregului, deși este esențială dar, la urma urmei, ce piesă nu este esențială într-un puzzle?
Însă nu așa a început toată aventura. Inițial am plecat de la o idee de a face un film despre demolări și, crede-mă, m-am documentat serios. De la interviuri la literatură biografică, la arhive și reportaje TV, am petrecut câțiva ani în cercetarea subiectului și a dramelor sinistre care au avut loc în cartierul Uranus și alte câteva străzi și zone ale Bucureștiului. Am cercetat chiar și câteva dosare din arhivele Securității și așa am realizat cu dezamăgire că nu a avut loc niciodată o opoziție congruentă. Nimeni nu i s-a opus lui Ceaușescu cu adevărat când a venit vorba de planul lui faraonic. Ba mai mult, cred că a fost întâi o ocazie de a crea noi locuri de muncă și, desigur, asta a bucurat o armată de muncitori, ingineri și arhitecți. Mai târziu, lucrurile aveau să degenereze.
Dar revin la întrebarea ta. În fine, m-am izbit de evidente probleme de producție legate de demolări și am decis să fac acel scurtmetraj (n.r. – „Cadoul de Crăciun”) pe care l-am văzut întotdeauna ca pe un fragment din ceva mai mare, deși nu știam încă ce anume va fi. Am fost luat prin surprindere de succesul lui și o vreme n-am făcut decât să călătoresc prin lume prin fel și fel de festivaluri. Apoi a venit pandemia și am avut timp să-mi complic existența.
O piedică majoră în scrierea scenariului, așa cum este el acum, a venit tocmai de la acest scurtmetraj atât de cunoscut. Mi se părea oarecum imoral să îl refrecventez chiar dacă sub o nouă formă. Cu toate astea, nu am reușit să renunț la ce voiam să fac. Poate a fost o chestiune de vanitate, poate chiar trebuia să se întâmple această struțocămilă care poate fi descrisă drept un film de festival cu succes la public căci, la ora la care scriu, filmul a mai luat un premiu în Germania și a trecut de 70.000 de spectatori în România la nici o lună de la premieră.
E un film dificil de scris, dar și mai dificil de descris. Este, cum ziceam, o bizarerie, eu unul catalogându-l drept o tragicomedie, dar la fel de bine poate fi etichetat ca un mockumentary sau ca o farsă istorică, cum am citit în niște comentarii pe internet. Oricum ar fi, mi se spune că este un film care emoționează ceea ce mi-am dorit de la bun început. Nu am vrut să fac un film demn de admirație, ci unul care să atingă anumite corzi în sufletul spectatorilor chiar dacă pe alocuri asta se obține cu un exces de mijloace de expresie, ca să fiu blând cu mine.
Revenind la întrebarea ta, am să încerc să dau un răspuns cât mai la obiect. Am vrut să fac acest film prin care să evacuez din mintea mea mai multe personaje la care mă gândisem vreme îndelungată. Am construit întreaga structură narativă știind că punctul de final va coincide cu punctul maxim de intensitate, de climax cum se zice în termeni mai aplicați pentru că am vrut să închei fix acolo unde începe Revoluția. Ca o iluminare în toată bezna și frica acelei lumi de dinainte. O să zici că sunt romantic, iar eu o să-ți răspund că sunt hiper realist pentru că am amintiri limpezi din acele zile și așa s-a simțit. Nici mai mult, nici mai puțin decât o REVELAȚIE colectivă.
– Spui undeva că ideea filmului a plecat de la o emisiune TV de ode dedicate lui Nicolae Ceaușescu. Despre ce emisiune era vorba?
– Ideea de a structura filmul ca pe o succesiune de scene apropiate de structura sketch-urilor de televiziune din acei ani, fiecare cu câte o mică poantă la final, a pornit de la o emisiune omagială – Plugușorul Patriotic – care se filma în fiecare an și în care actori mai mult sau mai puțin cunoscuți, alături de figurația aleasă să reprezinte, chipurile, toate clasele sociale, erau chemați să înalțe osanale Conducătorului Iubit în cheia decerebrat patriotardă pe care, poate, și-o mai amintesc unii dintre cititori.
Era ceva absolut dezgustător în felul în care erau puși acei oameni să recite versuri lingușitoare. Plugușorul Patriotic din anul 1989 a avut ceva particular – anume că nu a fost difuzat niciodată. A fost filmat în noiembrie, și nu în decembrie, cum sugerez eu în film din rațiuni narative, și l-a prins revoluția în perioada de montaj. Ceva mai ridicol decât să faci parte împotriva voinței tale dintr-o emisiune omagială, tocmai când Zidul Berlinului se prăbușea, nu cred că știu. Vreme îndelungată m-am gândit la această ironie a istoriei și m-am hotărât să fac astfel întregul film în jurul acestei emisiuni și, la rigoare, ca pe un spectacol de televiziune care se încheie în mod natural cu prima revoluție televizată în direct din lume.
– Ce urmărești de fapt cu acest film? Care e miza lui?
– Nu am sperat că va ajunge pe primul loc la Box Office în România în prima săptămână de la lansare, cum nu am sperat că va lua vreun premiu la Veneția, însă e adevărat că îmi doream să fac această bizarerie care să aibă ceva succes la public și oarecare trecere în circuitul festivalier. Așteptările mi-au fost cu mult depășite în ambele sensuri. Sunt recunoscător fiecărui spectator în parte și, de altfel, încerc să răspund fiecărui mesaj pe care îl primesc, cum sunt recunoscător fiecărui selecționer din multele festivaluri în care a fost și va fi proiectat în continuare (peste 25).
De altfel, mai urmează o veste bună pentru acest film în particular și pentru cinematografia română în general, dar nu o pot dezvălui acum. Abia pe 5 noiembrie.
– Deseori, când vorbim despre trecut, vorbim de fapt mai mult despre prezent și viitor. Chiar și „nostalgia” văzută ca un baubau e o reacție mai degrabă la prezent, decât o reactivare reală a trecutului. Filmul tău se înscrie cumva în linia aceasta?
– Nici viitorul nu mai e ce a fost, iar trecutul devine pe zi ce trece tot mai incert. E o butadă pe care am scornit-o la o conversație cu un amic scriitor din două citate celebre și deși aici pare doar o glumă, am dat prin ea un soi de răspuns. În limba engleză există acest timp gramatical cu nume minunat Future in the past. Viitorul în trecut. Da, eu cred că timpurile se tot amestecă și nu trăim niciodată într-un prezent pur. Dacă ar fi să judecăm după reacțiile spectatorilor care ies din sală ba râzând, ba plângând, filmul ăsta mie îmi pare terapeutic. Pare că distanța asta de 35 de ani este una potrivită încât să existe alt tip de raporturi cu evenimentele traumatice din trecut.
Dar dacă întrebarea ta are în vedere revizitarea trecutului pentru a clarifica niște neajunsuri din prezent, atunci răspunsul este un NU hotărât. Oricât de negru ar putea fi prezentul nostru colectiv (zic asta pentru că uneori experiențele personale pot fi mai tragice decât orice ne putem imagina, dar sper să nu fie cazul niciunuia dintre cititorii noștri), nu se compară cu bezna acelor ani din urmă ai comunismului.
Pe mine mă interesează mai curând care este mecanismul psihologic prin care un film, pe care l-aș cataloga ca o farsă istorică în genul tragicomic, a reușit să devină o experiență cathartică pentru atâtea zeci de mii de spectatori (fără să punem la socoteală și proiecțiile în festivalurile din străinătate unde a fost sold out de fiecare dată).
– Tu ce-ți amintești din anii aceia? Căci aici avem două probleme: epoca nu a fost unitară (`60 și `80 sunt epoci destul de diferite) și doi – memoria deseori ne joacă feste, e selectivă.
– Am amintiri vii din acea perioadă, dar prin construcția noastră locul unde stocăm amintirile în emisfera stângă a cortexului este învecinat cu sediul imaginației. Viitorul este proiecție a eului și trecutul – închipuire, iar prezentul baleiază permanent între cele două. Amuzant, nu? Mare parte din amintirile noastre le fixăm doar cu niște evenimente majore fie traumatice, fie dimpotrivă (acest dimpotrivă poate fi vindecător, eliberator și în mai multe alte feluri binefăcătoare).
Eu îmi amintesc multe lucruri din copilărie, pentru că familia mea a fost afectată teribil de comunism. Bunicul din partea tatălui, Traian Mureșanu, născut în Harghita, în Subcetate, fiu al unui preot greco-catolic, Nicolae Mureșanu, a fost comandor în aviația regală, deci, pentru cei care nu știu, ofițer de grad superior într-o armă vitală în Al Doilea Război Mondial. Într-o pagină de jurnal de a bunicii mele am citit acum mulți ani ceva care începea cam așa „Azi Traian s-a dus iar la Stalingrad”.
În fine, în 1944 a fost decorat de Regele Mihai și câteva zile mai târziu a fugit din țară fiind probabil informat de ce avea să se întâmple. A fost condamnat la moarte în contumacie și a murit în 1963, fără să-și mai revadă vreodată soția și cei patru copii (două fete și doi băieți), în Austria, în Tirol, în partea controlată de americani. După Revoluție, tatăl meu i-a căutat mormântul și i-a găsit crucea pe care scria Traian Mureșanu, Luftwaffe Komandor, semn că nu murise ca un oarecare, ci nu se sfia să-și spună gradul. Bunicul din partea mamei, David Sima, fusese și el trimis un an sau doi la muncă silnică la Canal, pentru că fusese chiabur.
Ce consecințe a avut asta asupra mea? Nu mult mai grave decât asupra celorlalți copii, dar cred că taică-meu era o iotă mai paranoic decât alți tați. Îmi amintesc următoarea întâmplare. Aveam vreo 8 ani și văzusem la televizor un film în care nemții, în uniforme impecabile, se luptau cu americanii. Avioanele lor aveau zvastica pe aripi și imaginea mi-a rămas în cap până a doua zi când, la ora de desen, le-am desenat pe planșă. A ieșit un scandal uriaș. L-au chemat pe taică-meu de la Spitalul 9, unde lucra ca analist biolog la neurologie, și i-au arătat indignați desenele în cancelarie, iar eu nu înțelegeam de ce nu am voie să desenez ce văzusem la televizor. Pe drumul spre casă, taică-meu nu a scos un cuvânt. Cred că se dădea o luptă în el, ca la Verdun, dacă să-mi tragă sau nu o cafteală.
Probabil de asta, am reușit să scriu un personaj ca Gelu, muncitorul din Anul Nou, care reușește să fie un tip simpatic, glumeț, aproape jovial, dar în același timp și un dictator mai mic de frica unui dictator mai mare.
– Cât se axează pe experiența ta și celor din jur și povestea ta directă și cât pe documentare? Cum are loc acest tip de documentare?
– M-am documentat serios pe parcursul a mai mulți ani până ce am luat hotărârea să atac subiectul ăsta sensibil pe cel mai, aparent, nepotrivit ton, anume acela al unei farse istorice încât totul pare făcătură, pus cu mâna ca în orice tragicomedie. Am luat hotărârea asta din două motive.
Primul, cum am scris mai sus, este că trecutul devine pe zi ce trece tot mai incert sau, spus altfel printr-un alt citat, trecutul este o țară tot mai îndepărtată așa încât accesul la el este tot mai dificil și să ai pretenția că îl reconstitui cu totul este de-a dreptul nebunie.
Al doilea motiv este că am vrut să fac un film luminos măcar la final. O poveste care să se termine cu bine și așa să rămână. Cred că pe măsură ce mă întrista tot mai tare citind biografii din epocă, mărturii, dosare de la CNSAS, urmărind arhive video sau audio, văzând documentare, îmi doream tot mai mult să nu mă mai simt neputincios în privința trecutului. Și uite așa, am făcut acest film despre care mi se zice foarte des că are ceva vindecător. Poate chiar o idee seducătoare, ca să citez un critic de film, Mihai Fulger, care în revista FILM, încerca să explice succesul filmului. Dumnealui spune așa „Seducătoare, deoarece este reconfortant să crezi că, de la firul ierbii, un individ este capabil să schimbe cursul istoriei – în acest caz, că un muncitor familist cu mai multe frici decât ambiții ar putea, prin forțele proprii, detrona un dictator.”
Poate că neputința pe care am simțit-o în perioada de documentare s-a sublimat și transferat cumva în film cu mențiunea că finalul pare cu atât mai puternic, mai eliberator și, în esență, luminos.
– Unul dintre talentații tineri critici de film, Victor Morozov, îți reproșează că ai vrut să mulțumești pe toată lumea – de la anticomuniști la nostalgici – și că asta nu ar fi prea bine, că de obicei nu poți mulțumi pe toți? Tu pe cine ai vrut de fapt să mulțumești?
– Eu cred că are mare dreptate, dar îl pot asigura că totul trece. Faptul că a luat patru premii la Veneția, dintre care unul acordat de FIPRESCI (Federația internațională a Criticilor de Film) pentru cel mai bun film din secțiunile „Paralele” și „Orizzonti” și cel mai bun film al secțiunii Orizzonti acordat de juriul compus din cinci cineaști cu filme serioase în biografie, ori cei 70.000 de spectatori care au văzut filmul în cinematografe până la această oră (în condițiile în care bugetul nostru de publicitate a fost puțin mai mare de prețul unei călătorii cu avionul în Dubai, dat fiindcă am băgat toți banii în producția filmului), ei bine, faptul că toate aceste lucruri, de obicei opozabile, s-au întâmplat nu este nici bine, nici rău. Este extraordinar. Fiindcă este foarte rar ca un film care are succes la critica internațională să aibă succes și la juriul festivalului și, mai cu seamă, la public. Este un prilej de bucurie.
– E interesant din ce observ: pe de-o parte ai un public devotat și foarte pasional din zona educată a clasei de mijloc care laudă mult filmul, dar ai și o critică acerbă venită dinspre voci grele ale criticii de film. Cum împaci, cum vezi acest lucru? Ții cont de opiniile lor?
– Mă bucur că există și oameni cărora le displace filmul pentru că nu suntem aici la Plugușorul Patriotic să înălțăm osanale autorului. Cât despre greutatea unor voci, cred că am răspuns deja că și opiniile spectatorilor ori ale celor din juriul internațional de la Veneția ori de la Frankfurt, căci filmul tocmai a mai luat un premiu acolo, atârnă la fel de greu în orice balanță. Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că mi-am propus să nu iau în seamă cronicile care au argumente de tip ad hominem (la persoană, cum s-ar zice) pentru că le consider cele mai slabe din punct de vedere retoric sau pe cele care pur și simplu aruncă în public, fix înainte de lansare, bucăți mari din sinopsisul (povestea) filmului. Consider asta o dovadă de amatorism, ca să nu zic de rea voință, pentru că un film nu înseamnă doar regizorul, ci o echipă întreagă de profesioniști care ar vrea să-și vadă lucrarea cu sala plină, măcar la premieră. Noi am avut parte de un public entuziasmat și nu mă joc cu cuvintele, atât în țară, cât și în restul lumii pe unde a fost proiectat deja de zeci de ori.
– Ai lucrat cu o armată de actori, dintre care mulți celebri. Cum are loc o astfel de selecție? Ai vrut să ai multe nume sonore sau așa s-au așezat lucrurile?
– Cred că ansamblul de actori care a rămas în film este unul echilibrat în sensul că întâlnești și nume sonore și altele mai puțin cunoscute. Cert este că toți joacă în cheia comună, deloc ușoară, a unei farse. Altfel, procesul de selecție a început de la cele șase personaje principale după care am continuat cu castingul fie având în vedere asemănări ori dimpotrivă încât să se creeze un contrast.
– Actorii au intervenit cu ceva pe parcurs? Mai ales că și ei, cei vârstnici, aveau experiențe și amintiri…
– Da, sigur! Uneori cu niște replici, alteori cu niște gesturi. E normal când ai trăit așa ceva să-ți reînvii amintirile și să te ajuți de ele. Au existat și impresionante momente de improvizație, ca în scena discuției dintre personajele interpretate de Mihai Călin și Manuela Hărăbor, spre exemplu.
– Filmările au durat mult? Pare o muncă destul de complexă.
– Acțiunea filmului se petrece într-o singură zi și în dimineața următoare, iar asta a însemnat că eram nevoiți să ținem seama de lumina zilei, de racordurile cu vremea din arhive. A fost foarte dificil. Poate unii dintre cititorii noștri își mai amintesc ce zi neobișnuit de caldă a fost ziua de 21 decembrie 1989, așa că regimul nostru de lumină trebuia să fie asemănător cu ce ne aducem aminte ori cu ce putem vedea în înregistrările video.
– Spune-mi te rog la final: ce a fost cel mai dificil în tot acest proces: de la idee, scenariu, selecție, filmare, montare?
– Tot. Dar oricât de dificil ar fi fost, nimic nu se compară cu bucuria de a citi atâtea mesaje primite de la cei care l-au văzut. Primesc zilnic zeci de mesaje și asta mă face să cred că a meritat tot efortul.
Fotografii: Hepta / cinemagia.ro