Un tractorist atras de ideea primirii unui apartament pleacă să se înroleze în trupele militare pentru a participa la conflictul transnistrean. Îl are alături pe prietenul și vecinul lui, veteran al războiului din Afganistan. În drum spre front, dau peste un cadavru carbonizat. Vor să-l îngroape creștinește, dar se lovesc multe probleme administrative.
Pe scurt, așa pornește povestea din „Carbon” (2022) cu care echipa condusă de regizorul Ion Borș a cucerit publicul din Republica Moldova. „Noi râdem cu jale”, spune artistul de 33 de ani. Avea doi ani când a izbucnit războiul ruso-moldovenesc, dar cunoaște bine istoriile de la tatăl său, care a fost pe front.
„Și povestirile lui erau total diferite despre ce se spunea la televizor sau în spațiul oficial politic. Asta m-a și atras la acest subiect, fiindcă nu văzusem nici un film artistic care să abordeze conflictul din stânga Nistrului din perspectiva oamenilor simpli, care de fapt ei au fost eroii istoriei. Am vrut să spun această poveste din perspectiva lor”, spune Ion Borș.
Cum s-a ajuns de la dramă la o „comedie cu gust amar” și ce înseamnă astăzi să faci un film în Republica Moldova, într-un interviu marca Vasile Ernu.
„Lucruri tragice povestite cu foarte mult umor”
Vasile Ernu: În ultimul an au apărut mai multe filme – comedii, care cumva reprezintă fiecare regiune istorică. Ardelenii au venit cu „Mirciulică” – regizor Cristian Ilișuan, sudul – cu „Teambuilding” – regizori Matei Dima, Cosmin Micutzu Nedelcu, Alex Coteț -, moldovenii au rupt cu „Oameni de treabă” – regizor Paul Negoescu –, iar basarabenii – cu „Carbon”, regizat de tine. Fiecare a venit cu specificul său și toate au avut un succese imens. Tu unde încadrezi filmul tău? Este comedie? Sau este, în vechiul stil basarabean, o comedie tragică? Noi râdem cu multă jale?
Ion Borș: Probabil este ceva adevăr aici, că noi râdem cu jale. Inițial ne-am propus să facem o dramă clasică. Dar în timpul documentării, când făceam interviuri prin sate, am descoperit mulți oameni care povesteau niște lucruri tragice cu foarte multă autoironie și cu mult umor, așezați la o masă rotundă în curte, cinstind câte un pahar cu vin.
Mi s-au întipărit foarte tare acele zile de documentare și de aici și a pornit genul filmului. Oamenii pe care i-am intervievat ne-au inspirat spre acest gen, mie îmi place să-l numesc o comedie cu gust amar.
– Cum e să faci în Republica Moldova un film azi? Cine te ajută, pe ce bani, cu ce infrastructură?
– Să faci film azi în Republica Moldova e cu mult mai accesibil decât cu 10 ani în urmă, dar mult greu decât în țările unde cinematografia este bine dezvoltată.
Desigur, putem să accesăm un suport financiar nerambursabil de la Centrul Național al Cinematografiei prin concurs. Dacă filmul abordează niște teme care rezonează cu unele organizații/instituții/centre, mai putem obține niște finanțări și de acolo. În rest, participăm la diferite festivaluri sau forumuri de profil internaționale unde mai putem atrage parteneri, coproducători sau vizibilitate internațională de care vom avea nevoie când filmul va fi gata.
Pentru filmul „Carbon”, pe lângă suportul CNC, am reușit să atragem și investitori care au avut un rol important în realizarea filmului. La nivel de infrastructură iarăși suntem mai bine decât acum câțiva ani, dar încă șchiopătăm și avem de îmbogățit câteva segmente de producție și de creație.
„Conflictul din stânga Nistrului, din perspectiva oamenilor simpli”
– Cum ai ajuns la această poveste și cum ai decis să faci acest film? E primul tău lungmetraj…
– Am început-o din entuziasm și naivitate. Anterior făcusem un scurtmetraj și ne-am ciocnit de faptul că nu avem mare manevră de distribuție pentru un film de scurtmetraj. Și atunci am zis: ok, înseamnă că trebuie să fac un lungmetraj pentru a avea acces în sălile cinematografelor din țară.
Tema abordată în film mi-a atras atenția fiindcă tatăl meu a participat la conflictul din stânga Nistrului. Și povestirile lui erau total diferite despre ce se spunea la televizor sau în spațiul oficial politic. Asta și m-a atras la acest subiect, fiindcă nu văzusem niciun film artistic care să abordeze conflictul din stânga Nistrului din perspectiva oamenilor simpli, care de fapt ei au fost eroii istoriei. Am vrut să spun această poveste din perspectiva lor.
– Cum te-ai documentat și cum ai ales actorii, pentru că ai o echipă grozavă, foarte iubită deja de cinefilii din Basarabia?
– Documentarea am făcut-o împreună cu Mariana Starciuc, care a și semnat scenariul. Am lucrat cu ea anterior și la scurtmetrajul „Plus Minus Unu”. Deja ne cunoșteam și știam că suntem compatibili să lucrăm împreună.
Castingul l-am făcut împreună cu Elena Jam, a durat vreo 3 luni de cercetare pe piața locală și două luni aveam aproape zilnic întâlniri cu diferiți actori și non-actori. Pentru mine conta foarte mult naturalețea actorilor și tipajul să fie cât mai aproape de portretul moldoveanului anilor ‘90.
Ceilalți membri ai echipei au fost și ei foarte tari. Eu, în general, sunt o persoană care, în afară de coautori, nu am mari cerințe emoționale de la ceilalți membri ai echipei. Important e să-și facă treaba bine și corect. Mă interesează mai puțin dacă le place subiectul filmului sau viziunea regizorală.
Dar la filmul „Carbon” pot spune cu mâna pe inimă că am simțit cum fiecare membru al echipei, cât de mic rol a avut, s-a implicat sută la sută. Se dedicau totalmente și le păsa în fiecare zi de filmare de fiecare cadru, în ciuda oboselii care se acumula. Pentru asta, jos pălăria! Chiar e o echipă cu care merită să te pornești într-un lungmetraj.
„De ce unele convingeri politice trebuie să fie mai presus decât omenia?”
– Fără a ne da un spoiler, care este mesajul filmului? Ce vrei de fapt să ne spui, ce te frământă?
– Pentru mine, filmul „Carbon” este despre cum nu trebuie să ne lăsăm manipulați de propaganda politică din ambele părți fiindcă ea poate avea consecințe grave, până a se omorî oamenii între ei.
De ce unele convingeri politice trebuie să fie mai presus decât valorile umane, mai presus decât omenia? De ce trebuie să-l cred pe domnul din televizor care îmi zice că vecinul meu, cu care sunt prieten de-o viață, de azi îmi este dușman?
Din păcate, discursul propagandistic din anii ‘90 și până în prezent nu s-a schimbat cu nimic. Din contră, a evoluat și are acces la mai multe instrumente. Prin acest film invit lumea să fie mult mai sceptică la trendurile politice care se schimbă de la epocă la epocă și din păcate oamenii simpli au de suferit pe urma lor. Pentru populația din regiune este și o oglindă în care vedem cum arătăm noi dintr-o parte.
„A fost mai ieftin să scoatem o stație publică de autobuz și să o aducem pe platou”
– Râdeam amar recent cu unul dintre producătorii tăi, Sergiu Pascaru, că în Moldova e mai ușor să arunci în aer în mod real o mașină pentru filmare decât să apelezi la efecte speciale, din lipsă de specialiști. Găsești oameni care se pricep la explozii reale. Ce aventuri speciale ai avut în timpul filmării?
– Păi, tocmai acest caz l-am avut și noi la „Carbon”: am avut o mașină arsă deja în cadru. Și din lipsă de specialiști ne-a luat ceva timp s-o incendiem, fiindcă nu reușeam. Voiam să dăm foc mașinii și nu se aprindea.
Am mai avut un caz interesant. Aveam nevoie pentru o zi de filmare de o stație de autobuz și a fost mai ieftin să scoatem pentru o zi o stație publică și să o aducem pe platou decât să construim una de la zero. Bine, cazuri de astea am avut foarte multe pe platou, cred că putem face un studiu de caz despre cum am avut o producție „guerilla style” în Moldova.
Secretul succesului? „Am încercat să facem un film sincer”
– Carbon este practic filmul care a readus publicul din Basarabia în cinematografe. Este un mare lucru. Care este secretul succesului acestui film? Te-ai așteptat?
– Nu știu care este secretul filmului… Dacă știam, deja făceam alte filme. Știu sigur că acest film s-a născut din gânduri sincere și asta am urmărit să fie până la final, am încercat să facem un film sincer, așa cum știm noi, fără așteptări. Probabil această sinceritate a ajuns și la public și de asta a fost primit așa.
– Când am mai povestit de Paște despre film și aducerea lui în România tu aveai anumite temeri de felul în care va fi receptat. Eu nu am temeri – cred că va fi receptat bine. Care sunt temerile și așteptările tale de la publicul din România? Vor înțelege ei umorul și stilistica noastră ceva mai specifică?
– Nu cred că am temeri, doar mă întreb dacă umorul nostru și felul nostru de a povesti sunt pe înțelesul publicului din România. Nu a fost un precedent până acum, ca să mă pot baza pe niște prognoze, așa că facem tot ce ne stă în puteri și vom urmări cu atenție cum va primi publicul român filmul. După asta, vom trage concluzii.