ComenteazăÎn „Neidentificat”, Bogdan Farcaș (41 de ani) joacă rolul unui polițist, Florin Iespas, care sfidează limitele legii în încercarea de a rezolva un dosar rămas nerezolvat, convins că Bănel (Dragoș Dumitru), un tânăr de etnie romă, este vinovat. „Neidentificat” este prima parte a unei trilogii, a cărei a doua parte, „Miracol”, va avea premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Veneția (1-11 septembrie).
În interviul pentru Libertatea, Bogdan Farcaș vorbește și despre cum s-a simțit primul lui rol negativ și cu ce experiențe a plecat de pe platourile de filmare.
Filmul „Neidentificat” poate fi văzut în cinematografe de la începutul lunii august.
Cum ajungi la „genunchiul broaștei”
Libertatea: Ai absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, promoția 2003. Profesorul tău de la Iași, Sergiu Tudose, spunea că în teatru e dezirabil să ajungi „la genunchiul broaștei”. Ai găsit echivalentul acestei expresii și în film?
Bogdan Farcaș: Nu știu dacă l-am găsit, dar visez la asta. Proful meu a fost foarte drăguț. Ne-a spus un lucru foarte frumos. Eram în anul I și ne-a întrebat cum e teatrul. Și noi toți eram – „teatrul este o metaforă a vieții”. Fiecare căuta răspunsul ăla deștept. Și el a spus – „e la genunchiul broaștei”. Se referea la faptul că e simplu. Singura chestiune pe care trebuie să o faci este să devii personajul respectiv, nu să-l joci, că atunci cauți tot felul de avioane și bălării, o iei pe câmpii rău.
„La genunchiul broaștei” în film e de 10 ori mai multă muncă. Sper că am ajuns acolo în „Neidentificat”. Pentru că presupune mult mai multă onestitate.
La teatru joci să vadă și omul din rândul 35 și atunci exagerezi puțin. Mai poți păcăli emoțional. Camera vede tot, îți vede fiecare miime de secundă pe care nu o crezi sau în care nu ești acolo.
Bogdan Farcaș, actor:
– Cum te-ai documentat și pregătit pentru rol?
– Acum 20 de ani am fost cu un procuror la o crimă, m-am dus și am văzut victima, criminalul și tot. Am cărat inclusiv cadavrul.
– De ce ai mers?
– Am vrut să văd cum e.
– Și cum te-ai simțit?
– Aveam niște emoții, mă căcam pe mine de frică. Era primul mort din viața mea, o femeie bătută, cadavrul intrat în rigor mortis de câteva minute. Toți erau atât de reci, fără să vrei, ești și tu așa.
– Crezi că experiența asta te-a ajutat să-ți înțelegi mai bine personajul de acum?
– Da, răceala aia. E un mecanism de apărare, că altfel o iei razna.
Pregătirea și repetiția de acasă
– Cum te-ai detașat de personajul tău după ce s-au terminat filmările?
– Nu știu să-ți spun exact. În primul rând, eu m-am pregătit foarte mult pentru filmul ăsta: am slăbit 11 kilograme, mi-am făcut un program riguros, mă trezeam în fiecare dimineață la 6.00, îl duceam pe fiul meu la școală, la 8.00 eram la școală. La 10.00 terminam sala, veneam acasă, o trezeam pe nevastă-mea: „Hai să facem text”.
– Repetai textul acasă cu soția ta?
– Da, obligatoriu. Când am început deja filmarea, eram deja acolo. Și când s-a terminat filmarea m-am dus în concediu la mare și aveam momente în care picam, deveneam rece din nimic și nu vorbeam. Și mi-a zis nevastă-mea: „Băi, s-a terminat filmarea”.
– Și cum s-a șters amprenta asta lăsată pe personaj?
– Timpul, nevastă-mea, căreia îi mulțumesc rău că m-a suportat. E o meserie în care astăzi ești emoțional sus, mâine ești în depresie, așa funcționează jobul ăsta.
– În film, atingeți teme mai sensibile – violența domestică, rasismul, oamenii cu probleme de sănătate mintală. Tu cum te raportezi la ele și la modul în care sunt acoperite în sfera publică, nu doar în cinema, ci și în viață?
– Eu cred că oamenii sunt așa cum sunt, nu cred că o să-i schimbe cineva vreodată. Iar în film, personajul ăsta, Florin Iespas, se folosește de nuanța din mediul nostru semirural, în care există un rasism implicit. Asta îți arată filmul.
– Cum e să ai un rol principal negativ?
– Astea sunt cele mai frumoase personaje. Mie îmi plac foarte mult rolurile astea în care trebuie să lucrezi la compoziție. E muncă multă, trebuie să scormonești în tine.
„Ca actor, aștepți o viață un rol ca ăsta”
– Ai ajuns la vreun nivel de empatie cu personajul?
– Eu mi-am iubit personajul de când l-am citit. Hai să ne înțelegem, după morala noastră universal acceptată, el greșește. Conform moralei lui, nu. Uită-te și la noi la știri, sunt tot felul de crime. Iar dacă îi întrebi pe criminali, au niște motivații foarte serioase în spate. Adică ei o să-ți explice întotdeauna că au avut dreptate. Pentru mine, violența e o chestie de educație.
– Apropo de educație, există vreun mesaj pe care ați vrut să-l transmiteți prin filmul ăsta?
– Am avut o poveste. Mie mi-a plăcut compoziția de personaj. Pentru un actor e Graal (ceva aspirațional, n.red.). Tu, ca actor, aștepți o viață un rol ca ăsta. Eu l-am așteptat 20 de ani.
– Și acum că l-ai avut?
– Superb. Eu încă văd nuanțele alea, mă uit la mine și-mi zic – aici, aș fi putut un milimetru mai așa.
Relația regizor-actor, ca o căsnicie
– Ce ai învățat din experiența asta și cum a fost colaborarea cu echipa?
– Pentru mine, Bogdan Apetri (foto) este cel mai bun regizor cu care am lucrat în viața mea. Pentru că a lucrat atât de milimetric, atât de concentrat. Tu când pleci la un drum din ăsta e ca într-o căsnicie cumva, adică trebuie să acorzi încredere deplină și împreună să faceți lucrurile să meargă. Eu sunt zero fără indicațiile lui, adică fără povestea pe care el o vede.
– Ce e cel mai important?
– Să ai încredere în regizor și el să-ți controleze ție anumite lucruri, pentru că regizorul este barometrul tău, tu nu ai nicio măsură. Și onestitate, asta trebuie să aibă un regizor. Asta a funcționat perfect cu Bogdan – încrederea.
– E diferit față de lucrul cu un regizor din teatru?
– Principiile sunt aceleași, produsul final e cel care diferă. La teatru și la film, ești tu cu tine în cel mai intim moment din viața ta. Indiferent ce spune cineva, e vorba despre ce știi tu despre tine. Pentru că în viață tu ești cel mai mare judecător al tău. Eu lucrez în meseria asta pentru 15 secunde de fericire, când îmi iese.
– În 2019 ai fost propus la „10 pentru film”, programul TIFF care își propune să aducă actorii din teatru față în față cu regizorii de filme. Cum te raportezi acum la experiența de la TIFF, doi ani mai târziu?
– Acum doi ani pe bagde-ul meu scria nu știu ce, chiar nu mai știu, și acum scrie actor. E foarte frumos sentimentul!
„Eu voiam să mă fac marinar”
– Cum ai ajuns actor?
– Eu voiam să mă fac marinar. În clasa a VI-a am fost cu tata la mare și cu un prieten de-ai lui, actor. Mi-a fost și profesor de vorbire ulterior. Mi s-a părut atât de cool omul ăla. Eu eram un puștan și el mă respecta. Mi s-a părut atât de tare, încât apoi mi-am dorit să devin actor. Așa am ajuns actor. Mama voia să mă fac medic.
– Cu ce amintiri ai rămas din copilăria din Iași?
– Eram în clasa a V-a când a venit Revoluția. Tocmai murise comunismul și nimeni nu prea știa ce să facă. Toată lumea fura. Eu furam narcise și le dădeam la schimb pe bomboane. Era o beznă.
– Ce i-ai spune unui tânăr care oscilează între a se face marinar, poet, orice și actor? De ce să aleagă actoria?
– Depinde cât de mult își dorește chestia asta, să caute bine în el. Dacă vrei să faci chestia asta ca să fii cool și că dă bine sau vrei să faci meseria asta pentru că te gândești că termini școala și ești următorul superstar, nu funcționează. Asta e părerea mea personală. Dar dacă chiar vrei să o faci pentru a-ți molcomi cumva sufletul tău, fă orice. Fă orice te face să te simți bine și fericit.