Interviu cu un regizor spaniol despre cenzurarea umorului de azi, ca să nu fie incorect politic: „Scriu cât mai deplasat, pentru că inevitabil producătorii scot niște lucruri” 

Când scrii, tu creezi o minciună. E ca și cum scrii o carte în care personajul omoară copii. Asta nu înseamnă că promovezi asta, e doar o ficțiune.

David Marqués, regizor și scenarist:

În fiecare dimineață, patru prieteni se întâlnesc într-un bar ca să bea niște beri și să repare lumea în felul lor. Adică se plâng și critică pe toți pe toate. Sunt foarte diferiți, dar au ceva în comun: lipsa unui loc de muncă. Aceasta este premisa simplă, dar foarte eficientă a comediei „Clubul Șomerilor”. Filmul a avut câteva proiecții la Cluj, în cadrul TIFF, la care au luat parte regizorul David Marqués și actorul Eric Francés. La prima din proiecții, Piața Unirii a fost plină ochi de cinefili care au râs zgomotos aproape două ore. Pentru scenarist, hohotele de râs sunt fericirea.

Într-o perioadă în care comediile spumoase sunt tot mai rare – mai ales cele bazate pe dialog, cum e „Clubul Șomerilor” -, am vrut să vorbim cu echipa filmului, despre limitele între care se scrie umorul azi și cum pot fi ele încălcate. 

Pentru cei doi, nu era prima dată când cucereau publicul TIFF. Făcuseră asta și în 2006, când David Marqués a intrat în competiția oficială a festivalului cu „Izolați”. Era tot o comedie centrată pe dialog: povestea a doi prieteni (unul dintre ei e tot actorul Eric Francés), care-și petrec timpul într-o casă de vacanță din Ibiza și vorbesc despre tot ce le trece prin cap. O producție mică și simplă, dar teribil de amuzantă, „Izolați” a căpătat un soi de statut de film cult printre pasionați. 

Recomandări

Castelul Peleș a ajuns o ruină în proptele. Casa Regală și Ministerul Culturii negociază molcom cine să rezolve problema care accelerează degradarea

La proiecția „Clubul Șomerilor” din Piața Unirii, cineva s-a ridicat în picioare, la sesiunea de întrebări și răspunsuri, a luat microfonul și a spus: „Mi-a plăcut Clubul Șomerilor, dar să știți că îmi plăcea mai mult originalul, adică Izolați”. Regizorul e de acord cu spectatorul. În același timp, crede că Izolați ar fi imposibil de filmat azi, date fiind constrângerile umorului în prezent. 

Un film produs în opt zile, făcut de prieteni, pe un buget infim 

Libertatea: De unde a plecat ideea din spatele „Clubul Șomerilor”?
David Marqués: Prin 2008, locuiam în Ibiza și aveam un grup de prieten, iar majoritatea, în afară de unul, eram șomeri de luni întregi. Ne întâlneam mereu într-un bar să ne bem cafeaua împreună și vorbeam despre orice subiect. Ne plângeam de toate, dar nu făceam nimic. 

Într-o zi, m-am gândit că asta ar fi o idee bună de serial. Am scris câteva episoade și am dus proiectul la câteva televiziuni, la mai mulți producători, dar nimeni nu era interesat. Asta se întâmpla prin 2009-2010, deja începea criza și oamenii voiau să uite de ea, să nu se gândească la asta. Au mai trecut niște ani, trecuse și criza, dar apoi a venit pandemia. Un producător cu care lucrasem deja la alte proiecte s-a gândit că putem recupera acest proiect și l-am rescris, adaptându-l și perioadei COVID. 

Recomandări

Primele clipe ale dezastrului din Spania. Șoferii din Valencia așteptau liniștiți la semafor | VIDEO

Este un film foarte mic, produs în opt zile, cu un buget infim, făcut între prieteni. Nu e un film convențional, nu are o structură clasică, ci mai degrabă e compus din momente în care vedem aceste personaje și ce li se întâmplă. Pentru serial aveam nevoie de o platformă, o televiziune. Filmul l-am făcut pe cont propriu. 

Libertatea: Eric, tu cum ai intrat în proiect?
Eric Francés: Eu lucrez cu David de la începutul carierelor noastre și apar mai ales în astfel de proiecte, mai indie, mai nebunești. Adevărul e că David, de la început, se gândea că eu o să interpretez personajul Negro.

Dacă făceam serialul pentru TV, e posibil ca ei să fi cerut ca protagoniștii să fie oameni mai cunoscuți în televiziune. Așa că mie mi-a convenit mai mult să facem filmul indie. 

David Marqués: Actorii din film sunt foarte cunoscuți în Spania, mai puțin el.

Eric Francés: Acum, că e făcut filmul, cred că m-ar păstra și în serial. Nu aș cere mulți bani. 

„Eu sunt toate personajele”

Libertatea: Cum ai construit personajele, cum ai decis să te concentrezi pe aceste arhetipuri?
David Marqués: Eu sunt toate personajele. Într-un anumit moment din viața mea, am fost fiecare din acele patru personaje. Mi-am răsturnat acolo, în scenariu, toate nevrozele de la un moment sau altul. 

Recomandări

Alexandr Stoianoglo, candidatul prorus la președinția Moldovei, sponsorizat cu bani din România. Afaceristul care i-a plătit o vacanță de lux

Sunt inspirate din prietenii mei. Printre ei era unul foarte conspiraționist, cu reptilienii. Uneori te convingea și pe tine. Totul pleacă de la ascultat, de fapt.

„Cheia la un astfel de film e să te asiguri că toată conversația curge natural”

Libertatea: Dialogul sună foarte natural cap-coadă, nu pare „scris”. Cum ai reușit asta? Chiar și când personajele spun cele mai nebunești lucruri, simțeam că e ceva ce-aș putea auzi acum în cafenea, la masa de lângă noi. 
David Marqués: Da, căutăm mult să realizăm asta. Vreau ca personajele să vorbească așa cum ar vorbi în viața reală. Uneori las fraze neterminate, întrerupte, că așa e în realitate, nu? Oamenii se întrerup unii pe alții. Sau schimbă foarte rapid subiectul, nu rămân blocați prea mult pe o temă de discuție. Îmi place să mă joc un pic cu asta, tocmai ca să pară natural. 

Lucrez la asta încă de când făceam scurtmetraje. E o expresie în Spania, poate o aveți și voi: că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, nu? Cuvintele sunt ieftine. Poți să vorbești, vorbești, că e gratis. Însă, la aceste filme ieftine, bazate pe dialog, provocarea e să te asiguri că toată conversația curge natural. 

„Cu o bere în față, aranjează lumea” 

Libertatea: Într-o anumită măsură, mie mi s-a părut că personajele sunt universale.
Eric Francés: Exact, ar putea fi de aici, ar putea fi de oriunde. În Spania, poți intra oricând într-un bar din orice orășel și vei găsi la o masă alte patru personaje precum cele din film, văitându-se de aceleași lucruri. În Franța, ai putea să faci la fel. Găsești aceeași masă. În Spania, zicala e că ei aranjează lumea. În bar, cu o bere în față, rezolvi tot. Rezolvi pandemia. Eu aș face așa, așa (imită, vorbind tare). 

David Marqués: Acea masă e și ca un alt cont de Twitter sau Facebook, dar unul unde ei pot să spună toată inepțiile și pot fi oricât de incorecți politic. Ceea ce își zic nu iese de-acolo, rămâne în bar. Practic, e locul lor de vărsat toate rahaturile. 

Acum, dacă ne punem să ascultăm ce vorbesc oameni la altă masă, poate vom spune: „oh, D, ce nebunii spun, habar nu au ce vorbesc”. Însă oamenii fac asta pe social media deja. 

„Practic, fiecare masă își rezolvă propria lume. Masa e bula acelor tipi și tot ce e în afara ei e criticabil”

Eric Francés:: Personajele sunt foarte legate unele de altele, cum se întâmplă și în viața reală. Deși se ceartă și se iau unul de celălalt, ciocnesc apoi paharele. Și mâine dimineață de la 10 o iau de la început. 

David Marqués: Teoria mea e că ei cred despre ei înșiși că le merge foarte rău. Dar se adună cu alți oameni, cărora li se pare că le merge mai prost, ca să se simtă mai bine.

„În toate filmele mele e un George Constanza din Seinfeld”

Libertatea: În cinema, e tot mai greu să faci o comedie bună, au ieșit foarte puține în ultimii ani. David, de ce ai ales să te concentrezi, ca scenarist și regizor, pe comedie?
David Marqués: Nici eu nu știu, nu e genul meu preferat, ca spectator, dar am regizat șapte filme și șase din ele sunt comedii. 

Poate e pentru că atunci când am început să scriu, prin anii 90, eram foarte influențat de serialul Seinfeld, care îmi plăcea enorm. Și mi-a venit mai ușor când filmam un proiect să fac astfel încât centrul de greutate să fie în dialoguri. Iar asta e mai ușor să faci în comedie decât în thriller. Dar e mult și influența Seinfeld. De exemplu, personajul George Constanza. În aproape toate filmele mele e un George Constanza. 

Eric Francés:: Pe care, de obicei, îl joc eu. 

„Când auzi hohote de râs la filmul tău, ești fericit”

David Marqués: Da, dar nu și aici. În același timp, comedia îți mai dă ceva, pe partea de legătură cu publicul. 

Când mergi, ca regizor, la proiecția filmului tău, dacă e comedie, observi imediat dacă publicului îi place. La o dramă, nu prea știi – decât dacă eventual plâng oamenii. La o comedie, de fiecare dată când auzi hohote de râs, ești fericit. Am avut norocul cu filmele noastre că mereu au funcționat foarte bine. 

În «Izolați», unde tot filmul e o conversație, a fost un hohot de râs continuu. Am fost și noi șocați, pentru că nu ne gândeam că e posibil ca oamenii să râdă atât de mult la acea prostioară.

E ciudat. Și astăzi, 17 ani mai târziu, la proiecțiile altor filme, ne întreabă și își amintesc de „Izolați”. A trecut mult timp de-atunci și acum nu am mai putea să facem acel film.

Libertatea: De ce spui asta?
David Marqués: Pentru că e foarte incorect din punct de vedere politic. Deja era de-atunci, dar acum e și mai. Oamenii se ofensează imediat și trebuie să ai mult mai multă grijă. Înainte puteai să incluzi glume misogine, rasiste, de toate. Noi făceam glume de toate felurile, pentru că ne gândeam că așa sunt personajele.

Dacă există sexismul, dacă există rasismul.. noi îi reflectam și pe acei oameni. Nu înseamnă că îi susțineam, ci că râdeam de ei. Dar astăzi nu se mai văd la fel lucrurile. Sunt trei-patru secvențe în „Izolați”, pe care ar fi imposibil să le filmăm acum.

În prezent, este o discuție largă despre limitele umorului în Spania. Până unde poate merge umorul? Chiar anul trecut, un umorist, David Suárez, a ajuns să fie judecat pentru că făcuse o glumă pe Twitter și risca o pedeapsă cu închisoarea. 

Cât de departe poate merge umorul

Libertatea: Doar pentru asta?
David Marqués: Da, pentru o  glumă pe Twitter. Bine, era o glumă cruntă. Spunea ceva de genul: „Ieri mi-au făcut cel mai bun sex oral din viața mea. Secretul stă în salivă. Un avantaj trebuia să aibă sindromul Down”. Aia era gluma. O asociație creștină l-a denunțat și procuratura l-a trimis în judecată. Cereau o pedeapsă de un an și 10 luni cu închisoarea. Era o nebunie. Nu au câștigat procesul, dar s-a judecat. Când se ajunge acolo, e complicat.

În alt caz, un rapper din Spania a trebuit să plece și locuiește în exil în Belgia, de mai mulți ani. De ce? Pentru că el cântase o piesă, care era o ficțiune. (n.r.: e vorba de rapperul Valtonyc, care fusese condamnat la închisoare pentru că scrisese versuri în care lăuda ETA și insulta familia regală). 

Când scrii, tu creezi o minciună. E ca și cum scrii o carte în care personajul omoară copii. Asta nu înseamnă că promovezi asta, e doar o ficțiune.

Eric Francés: Bine, există și teama că extrema dreaptă poate folosi același pretext cu libertatea de exprimare, ca să trimită, de exemplu, mesaje antiimigrare.

David Marqués: Cum a fost și cazul sărutului gay din „Lightyear”. În mai multe țări, oamenii au cerut să fie cenzurat acel sărut, că ar putea influența copiii. E absurd, e o tâmpenie absolută.

Libertatea: Cred că sunt încă rare cazurile când astfel de cereri au succes – deși apar des. Pe de altă parte, ce spuneați de limitele umorului e valabil în toate formele de comedie: sunt tot mai multe presiuni să nu fie rasist, sexist, să nu jignească pe cineva. David, cât ții cont de asta când scrii un scenariu?
David Marqués: Eu am încercat mereu să nu mă autocenzurez. Încerc să scriu ce vreau, dar e adevărat că tind să exagerez foarte mult, pentru ca, în momentul în care producătorii îmi vor cere inevitabil să elimin niște lucruri deplasate, să am spațiu de negociere. Să nu tai de tot. Ci să ajung la limita unde voiam eu să ajung. 

Îți dau un exemplu. Acum doi ani, cei de la Sony mi-au dat să scriu un film (n.r.: e vorba de filmul Descarillados, 2021) despre niște tipi de vreo 40 de ani, care fac o amplă călătorie în Europa cu trenul, cu InterRail, în memoria prietenului decedat. 

Bine, ei chiar cereau să fie umor care sare calul. Tot au scos unele lucruri, dar au lăsat altele care mi se par mult mai dure decât ce au scos. Grupul ia cenușa prietenului cu ei, în jurul Europei. Și, la un moment dat, ei rămân fără bani să se întoarcă în Spania, așa că vând cenușa prietenului ca și cum ar fi droguri. Unii ajung să tragă pe nas cenușa prietenului. Mie aia mi se părea cumplit și eram sigur că vor scoate, dar au păstrat asta. 

În general însă, tind să pun multe glume exagerate, tocmai ca să…

Comedia punk: sălbatică, dezagreabilă, dar necesară

Libertatea: Ca să ai spațiu de manevră.
David Marqués: Aici, de pildă, în „Clubul Șomerilor”, am scos o glumă despre sexul anal, pentru că unor colegi li s-a părut homofobă – deși nu era. Sigur nu era intenționată așa, se referea oricum la un cuplu soț-soție. Până la urmă, am eliminat-o oricum.

Eric Francés: Bine, de multe ori, cred că e o cenzură economică, pentru că producătorii se gândesc: când merg cu produsul final la televiziuni, se poate vinde sau va fi cenzurat? Sigur, sunt televiziuni care spun: în prime time, nu pot să am asta, asta… 

David Marqués: Noi facem filme, ca „Izolați”, în care facem ce vrem, fără să dăm explicații. Pentru că e un film independent 100%, punem tot ce ne trece prin cap. Dacă nu-l vrea nimeni, nu e nicio problemă, pentru că l-am făcut pentru noi. 

Apoi însă, sunt filmele mai comerciale unde trebuie să te adaptezi la industrie.

„Clubul Șomerilor” a fost undeva la mijloc: adică aici facem și lucruri trăsnite, dar nu tot ce ne-a trecut prin cap. 

Anul următor vom face o sălbăticie, o comedie nebună pe care vrem să o facem de mult și pe care cred că e necesar să o facem. E ca atunci când a apărut punk-ul, în anii 70, era o epocă foarte puritană. Cred că e necesar: ca oamenii care se simt insultați să se simtă grav insultați. Dar cu motiv. De aceea, vrem să facem un film nebun.

Libertatea. Ca o declarație politică?
David Marqués: Exact. Asta te deranjează? Păi, stai puțin, că pot mai mult. Dă-mi încă cinci minute, dar continuă să te uiți. Va fi o comedie, dar sălbatică, dezagreabilă moral. 

„Te obligă să creezi o egalitate care nu există nici în realitate”

Libertatea: Te îngrijorează această cenzură de care vorbim? Crezi că fenomenul va lua amploare în viitor?
David Marqués: Cred că am ajuns deja la un punct al istoriei, în care afectează și structura tematică. Uite, eu vreau să spun povestea asta cu patru bărbați. Nu, nu pot fi patru bărbați, trebuie să fie doi bărbați și două femei. De ce? Ca să fie egalitate de gen. Înțeleg asta, dar sunt povești și povești Acum în Spania sunt multe regizoare tinere și nu le zice nimeni: nu ai voie doar cu personaje feminine. Nici nu ar trebui să le spună așa ceva. 

Am povești cu personaje feminine pe care nu am reușit încă să le filmez. Am și poveștile cu personaje masculine pe care le-am făcut, pentru că le filmez cu prietenii mei. Eu spun povestea asta concretă, nu toate filmele pot fi la fel. 

În plus (n.r.: producătorii), îți zic că personajele feminine trebuie să fie pozitive. Păi, și cele masculine? Le-ai văzut? Sunt toți niște imbecili. Toate personajele mele masculine sunt așa, singurele personaje cu puțin creier în filmele mele sunt femeile.

E o temă complicată, pentru că te obligă să creezi o egalitate care nu există nici în realitate. E artificială. 

Multe actrițe mi-au cerut să facem o versiune feminină la „Izolați”, cu două femei care se întâlnesc după multă vreme și vorbesc. Mi se pare perfect. Doar că eu știu mai bine ce e în mintea bărbaților, nu și a femeilor. Aș prefera să facă asta o scenaristă. Eu îți dau textul, adaptează-l și filmează.

Pot să spun și o poveste de dragoste, cum am făcut în Dioses y perros, e o dramă în care ai și personaje feminine, desigur. Dar mereu le fac din punctul de vedere masculin, pentru că asta îmi iese mie. E terenul pe care îl cunosc eu mai bine. 

„Sunt în primul rând spectator”

Libertatea: Cât de mult vă gândiți la public când lucrați, când filmați?
David Marqués: Eu mereu, pentru că sunt în primul rând spectator. Am văzut mult mai multe filme decât o să pot scrie sau filma. 

Când termin un film, am nevoie să uit că am lucrat la el și să-l văd într-o sală de cinema. Să fiu un spectator în plus. Acela e momentul în care te bucuri de film – sau suferi dacă nu funcționează cum credeai. 

Sau descoperi lucruri: secvența asta îmi place mult ca regizor, dar ca spectator, nu e așa bună. Sunt altele când, ca regizor. nu ești așa mulțumit, dar publicul se bucură, râde. 

Eric Francés:: Eu nu mă gândesc niciodată la public. În primul rând, pentru că e el acolo (arată spre David) care e publicul, în teorie. El va decide dacă îi place sau nu.

Apoi, de când am început să lucrăm împreună, mereu căutăm imediatul. Realismul în imediat. Când spun ceva personajului din fața mea, caut să fie pe bune. Și el să primească pe bune. Nu ne gândim: acum spun gluma. Dacă am face așa, publicul ar observa imediat. Trebuie să fii natural, nu ca la circ: să faci lucrurile ca să produci umor. Mereu când lucrăm la un astfel de proiect, uit, pentru că e David acolo și mă las condus, tocmai ca să fie credibil.

Când am făcut «Izolați», noi ne-am gândit că e un film care nu o să placă nimănui. Că îl facem pentru noi, îl proiectăm pentru prietenii noștri. Și poate nu va râde nimeni. Era din dialoguri foarte naturaliste. Abia când l-am proiectat prima oară, ne-am dat seama că funcționa mult mai bine decât ne închipuiam. Nu ne concentrăm pe a provoca râsul, ci lăsăm să curgă natural. Nu ne gândim  cât o să placă publicului.

Libertatea: V-am întrebat de public, pentru că, în cinematografia din România, apare des această distincție între film de autor și film de public.
David Marqués: Noi am avut marele noroc că filmele noastre, din punct de vedere conceptual, sunt filme de festival, dar interiorul e pentru public. Oamenii se bucură de ele. La fel și la „Izolați”, dacă îți spun despre ce e: doi prieteni care se văd după mult timp, într-o casă, și se pun la curent cu ce au trăit în viețile lor, cu iubirile lor, ai zice că eventual o să vezi un film de Bergman. (glumește) Apoi te uiți la film și spui: ce e asta??

Mie îmi place să mă joc cu așteptările oamenilor, să iau un înveliș de film indie, de festival, și înăuntru să fie o nebunie gândită pentru public.

Cam toate filmele noastre au câștigat câte un premiu al publicului în festivaluri. La Cluj s-a reproiectat „Izolați”, care e un film foarte indie, făcut de noi în 6 zile. Și în 6 oameni. Să se vorbească de acest film din nou după 17 ani e minunat. 

Urmărește-ne pe Google News