Regizorul Bogdan Apetri, premiat la TIFF: „Scopul unui film nu este să educe. Spectatorului trebuie să-i produci șocuri electrice neuronilor”

Bogdan George Apetri s-a mutat în New York în urmă cu 20 de ani pentru a studia filmul la Universitatea Columbia, unde acum este profesor. După o pauză de un deceniu, regizorul de 45 de ani și-a lansat al doilea lungmetraj, „Neidentificat”, care a avut premiera în cinematografele din România pe 6 august. 

Filmul îl are în prim-plan pe polițistul Florin Iespas (Bogdan Farcaș), care trece printr-o perioadă dificilă în viața personală, iar profesional devine obsedat de un dosar nerezolvat. Convins că Bănel (Dragoș Dumitru), un tânăr de etnie romă, este vinovat, începe să construiască un caz împotriva lui, sfidând limitele legii.

„Tot filmul stă pe umerii unui singur personaj”

Libertatea: Cum a fost experiența de a scrie scenariul pentru „Neidentificat” împreună cu actorul și scenaristul Iulian Postelnicu?
Bogdan George Apetri: Nu am scris neapărat împreună. Eu am preluat o primă versiune foarte bună a scenariului de la Iulian Postelnicu și, încercând să-mi apropii filmul, am mutat povestea spre o cu totul altă direcție.

Recomandări

Dosarul 10 August 2018: reperele unui proces început cu 5 ani întârziere. Coloneii Cucoș, Cazan și Sindile sunt la câteva luni de achitare

– Ce ai făcut diferit?
– Iulian gândise o frescă mult mai întinsă, avea multe povești, multe personaje. Eu am vrut să-l fac mult mai concentrat, cu un singur personaj, foarte subiectiv. Tot filmul stă pe umerii unui singur personaj, polițistul Florin Iespas – în orice cadru ba îl vezi pe el, ba vezi ce vede el. Cinematic vorbind, este o tehnică extrem de subiectivă. Nu am vrut doar să arăt ce se întâmplă, ci să redau ce se întâmplă în interiorul personajului.

– Ideea unei trilogii a existat de la bun început?
– Eu mi-am dorit de mult să fac o trilogie. Tot timpul am fost fascinat de orașul Piatra Neamț și mi-am dorit să fac mai multe filme acolo, să-l explorez în povești separate.

– Există o legătură între cele trei filme?
– Poveștile n-au nicio legătură dramatică, dar, la fel ca în romanele lui Balzac, personajele secundare devin personaje principale sau invers sau chiar devin personaje trecătoare – trec ca niște fantome prin cadru. Sunt mai mult încrengături de loc, nu dramatice. La „Miracol” avem un stil absolut diferit față de „Neidentificat”, este un cu totul alt univers emoțional.

– Primele două lungmetraje, „Neidentificat” și „Miracol”, le-ai filmat simultan. Care au fost greutățile?
– A fost epuizant emoțional și psihic. Apoi, la o trilogie există pericolul de a forța lucrurile pentru a uni filmele. M-am surprins de câteva ori făcând asta. E destul de dificil să ieși dintr-un film și să intri în altul, să le lași să se unească într-un mod natural.„

Recomandări

Similitudini în programele de guvernare: decalogul USR – AUR

– În film sunt abordate razant teme importante, precum rasismul, corupția, violența domestică, problemele psihice, dar nu zăbovești asupra lor. De ce?
– E o gradare a ceea ce este important în film. Pe mine m-a interesat în primul să exploatez un personaj care are chimia creierului schimbată, care ajunge într-o situație extremă și se folosește de absolut tot ce vede în jur, inclusiv de rasismul pasiv sau de alte personaje secundare. Pentru mine, au fost subordonate unui alt scop. Problemele abordate nefiind băgate în ochi, sper, te fac să te gândești la ele, dar nu sunt un comentariu social.

Aceste probleme nu pot fi rezolvate atât de simplu, printr-un film. Personal, cred că vor dispărea odată ce va dispărea o întreagă generație.

Bogdan George Apetri, regizor:

Lumea în care frumusețea nu contează

– În ce măsură filmele pot genera discuții pe subiecte care preocupă societatea și pot educa publicul?
– Cred că filmele au puterea de a educa prin a emoționa. După părerea mea, spectatorul trebuie să iasă emoționat din sala de cinema. Dacă totul este înnodat bine, cu fundiță roșie, nu te mai gândești la film. Dacă filmul e un comentariu, o teză, o demonstrație, nu vei fi afectat, poți foarte ușor să reintri în viața ta de zi cu zi, dar dacă te izbește emoțional, atunci vei ieși din cinema și te vei gândi în continuare la problemele abordate în film și abia așa vei fi educat.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

Dar scopul unui film nu cred că este să educe, ci să emoționeze. Fără emoție, un film devine o teză de doctorat.

– Ce e mai important pentru tine, să fie un film frumos, și mă refer la estetică, sau să fie un film corect?
– Un film nu trebuie să fie frumos din punct de vedere estetic. Din păcate, în foarte multe filme observ chestia asta: un cadru larg, să arătăm că e frumos și abia apoi mergem la poveste. Pentru mine, povestea primează. Frumusețea pentru mine nu contează deloc. În „Neidentificat”, m-am concentrat mult pe esența tematică a cadrelor, nu pe frumusețea lor.

40 de duble în căutarea emoției

– Cum l-ai ales pe Bogdan Farcaș pentru rolul principal?
– A venit pe la jumătatea castingului, dar m-a izbit de când a intrat în cameră. Pentru mine, un actor trebuie să aibă ceva din personajul respectiv, iar Bogdan are ceva din nebunia polițistului Iespas, o nebunie frumoasă, totuși.

– De ce e important ca un actor să aibă ceva din personaj, nu crezi că se poate altfel?
– Nu cred că un actor poate să construiască ceva de la 0 și să ajungă la 100%. Adică tu n-ai nimic de-a face cu personajul și doar prin măiestria ta artistică și prin mijloace tehnice poți ajunge la personaj. Sunt unii care cred chestia asta. Eu nu o cred.

– Experiența unui actor cât de mult contează? Bogdan este la primul său rol principal într-un lungmetraj.
– Experiența contează mai puțin. E ca într-o relație, nu contează că ai mai avut trei relații, poate că te ajută, dar e o nouă relație, un nou partener. Așa e și la film. Nu contează că ai mai făcut sau nu, e alt regizor, o altă echipă. Experiența anterioară e ceva marginal, nu decisiv.

– Ce fel de regizor ești, tipicar sau relaxat?
– Sunt undeva la jumătate, dar în niciun caz nu sunt tipicar. Nu vin la filmări cu o listă pe care o execut cu precizie, deși mulți fac asta. Sistemul militarizat de a face filme nu e pentru mine. Pentru mine, contează emoția – acolo da, sunt tipicar. Dacă n-ai emoție, lucrăm și două ore ca să ajungi la ea. Dar odată ce ai emoția și intenția în spatele vorbelor, poți să spui ce cuvinte vrei tu. Dar dacă nu există emoție, pot să fac și 20-30 de duble până iese.

– S-a întâmplat?
– Da, am făcut și 40 de duble. Îți trebuie și foarte multă răbdare, e ca în expresia aia: dacă ceva poate să meargă rău, va merge rău. În film, ai o mie de chestii de rezolvat, apar probleme tot timpul, iar dacă te enervezi de fiecare dată, transmiți asta și oamenilor din echipă. E important să fii calm, să-ți dai seama că nu faci operații pe creier.

„Am primit oferte și din New York, și din România, dar nu m-au atras”

– Ai lăsat să treacă zece ani între ultimul tău film regizat și „Neidentificat”. De ce această pauză?
– După primul film, „Periferic”, m-am întors la New York și am avut norocul să fiu invitat să predau la Universitatea Columbia, unde încă predau. În răstimpul ăsta am produs filme independente, vreo zece. Ca regizor, am primit oferte și de acolo, și din România, dar nu m-au atras. Mai ales că un film îți ocupă mult timp din viață, vreo trei ani, și te costă multă energie. Dacă nu e un scenariu care să te prindă, nu poți să-ți asumi asta.

– La scenariul „Neidentificat” ce te-a atras?
– M-a prins personajul, faptul că explorează natura umană. M-a interesat căderea personajului, am încercat ca spectatorul să cadă în personaj și să ajungă la un adevăr. Și lucrul cu actorul a fost interesant, pentru că e un personaj pe care, pas cu pas, îl dezvelești spectatorului.

– Care este responsabilitatea unui regizor față de public?
– Este una de natură artistică. E foarte ușor să filmezi în grabă, să filmezi doar ce se întâmplă. Intră cineva, l-ai filmat, pune jos o cană cu cafea, filmezi cana. Asta nu e regie. Trebuie să-ți dai seama ce filon emoțional e dincolo de scenă, prin ce-l faci pe spectator să treacă. Dintr-un milion de opțiuni, tu trebuie să faci alegerea cea mai potrivită.

Unui spectator trebuie să-i produci șocuri electrice neuronilor. Pentru mine, asta înseamnă responsabilitate, faptul că respecți spectatorul plimbându-l pe un drum emoțional.

Bogdan George Apetri, regizor:

– Prin ce angoase trece un regizor înainte să-și lanseze filmul? Tu te gândești la reacțiile care urmează?
– Mă gândesc, dar nu cu emoție. Nu sunt dezamăgit, indiferent de reacții. Plus că sunt conștient că nu e matematică. Văd filmul zece spectatori și s-ar putea ca doar doi să spună că le-a plăcut. E absolut normal și trebuie să te obișnuiești cu ideea că n-are cum să fie pe placul tuturor. Sigur că vreau ca publicul să-mi placă filmele, doar nu sunt nebun, că pentru public le fac.

„Toate filmele încep să arate la fel, inclusiv în cinemaul independent”

– La un moment dat, spuneai că atunci când ai plecat din România ți se părea că nimic nu mișcă în cinematografie. Astăzi, cum se vede cinemaul românesc de la New York?
– Părea un fund de vale atunci, prin 2000. Când am plecat, nu mă așteptam să existe o explozie atât de mare. Eu privesc cinematografia din România cu un foarte mare respect și nu numai eu. Și oamenii din New York. Ce mă deranjează pe mine, în general vorbind la filmele americane, este că toate încep să arate la fel, inclusiv în cinemaul independent. Filmele independente încep să arate ca niște blockbustere cu buget mai mic.

– De ce crezi că se întâmplă asta?
– Ai un buget mic, și chiar dacă ai mulți bani, ai la dispoziție doar 30 de zile de filmări și atunci nu te mai gândești foarte mult cum să filmezi, ci trebuie să te încadrezi în timp. E o goană continuă. Invariabil, filmul va arăta la fel ca altele făcute în grabă. Toți fac filme exact la fel – iau scenariul și folosesc niște tehnici de a filma mai repede.

– Așa stau lucrurile și la filmele românești?
– Cineaștii români au reușit să găsească și alte modalități de a spune o poveste. La fel este cinematografia iraniană, coreeană, în care mi se pare că felul de a povești e mult mai important.

Poveștile s-au spus cam toate, important e cum faci să găsești un mod diferit de a le spune. Câte filme nu vedem și în minutul 10 deja știm ce urmează și care va fi finalul? Multe filme au devenit previzibile.

Urmărește-ne pe Google News