Interviu cu regizorul Radu Jude despre documentarul cu care merge la Berlin, după triumful de anul trecut: „Amintiri de pe Frontul de Est”

„Amintiri de pe Frontul de Est”, noul film al lui Radu Jude și Adrian Cioflâncă, are 30 de minute și folosește fotografii dintr-un album despre faptele de arme ale Regimentului 6 Roșiori pe Frontul de Est, fotografii făcute de unul dintre ofițerii lui, lt. Nicolau Ioan Constantin, și care sunt însoțite pe ecran de texte din epocă referitoare la armata română pe front, mai ales la regimentul în cauză.

În interviul de mai jos, Radu Jude vorbește despre conceptul eseului documentar „Amintiri pe Frontul de Est”, dar și despre cum (nu) i-a schimbat viața Ursul de Aur primit anul trecut.

Libertatea: Ați găsit întâmplător acest album și ideea unui film v-a venit când erați în lucru cu „Ieșirea trenurilor din gară” sau plănuiați de mult o „mărturie necesară” și pe această temă? 
Radu Jude: Ha, ha, îmi place mult expresia asta de dicționar flaubertian: „mărturie necesară”. Dar nu, nu e necesară deloc și nu e mărturie. Parte din frumusețea cinemaului vine din faptul că nu e necesar. Am pornit de la albumul găsit de Adrian Cioflâncă, am încercat chiar să îl combinăm cu alte imagini, în cele din urmă am renunțat. Sigur că există o legătură cu celelalte filme cu poze pe care le-am făcut, singur sau cu Adrian, dar aici ce ne-a fascinat a fost că avem acces la un fel de „privire militară”, dacă îi pot spune așa. E interesant că un regiment și-a creat propriul album de amintiri de pe front, ca un album de familie sau ca un album cu poze din vacanță. Și, dacă privești mai atent, constați că toate imaginile – chiar și cele mai banale – nu sunt deloc neutre, sunt încărcate de ideologie. La fel și textele care însoțesc pozele în album: de cele mai multe ori, le-am lăsat pe ecran. Ofer ca exemplu imaginea de mai jos, unde totul – compoziția, fundalul, textul și ghilimelele plasate strategic – indică ceva din gândirea aflată în spate.

Recomandări

Avocata din București care a angajat un asasin să o ucidă pe fosta iubită a fiului său mort a fost reținută

.

– Explică-ne, te rog, cum se leagă specificarea „Film mut” de pe generic de conceptul proiectului. E fascinant că albumul e un fel de storyboard care devine film (mut) în mintea spectatorului. Senzația de mișcare și de curgere a timpului este dată de înlănțuirea cronologică a fotografiilor și a unor detalii din ele, însoțite de texte din acea perioadă.
– A fost un proces mai lung decât am fi crezut, iar filmul a avut diverse forme. La un moment dat, am încercat să mișcăm imaginile, apoi ne-am gândit la o coloană sonoră muzicală, după care la una compusă din sunete ambientale. În cele din urmă, am renunțat la toate astea și am decis să facem filmul fără sunet. E ceva din lecția lui Stan Brakhage (una dintre cele mai importante figuri ale cinemaului experimental american din secolul XX, n.red.) și a lui Andy Warhol (cel din prima perioadă, ‘63-‘64), doi cineaști tot mai importanți pentru mine. În filmele lor mute, tocmai lipsa sunetului face ca importanța imaginilor să crească și sper să obținem ceva similar și noi: spectatorii să privească cu mai multă atenție imaginile.

Într-un fel, e mai mult filmul lui Adrian decât al meu

– Cum ți-ai împărțit sarcinile cu Adrian Cioflâncă?
– Într-un fel, e mai mult filmul lui Adrian decât al meu: el a avut ideea, el a găsit arhivele etc. Eu am fost mai degrabă atent la cum putem transforma toate astea în cinema. În rest, am lucrat împreună în toate etapele realizării filmului.

Recomandări

Un bărbat analfabet, internat la Psihiatrie, apare a fi contestat prin e-mail o candidatură la Senat. PNL și PSD se acuză reciproc

– Aflăm din eseul vostru că pe Frontul de Est armata română ucidea populația evreiască la ordin, jefuia și viola împotriva ordinelor, participa la sfințiri de biserici, botezuri și parastase, primea medalii multe, își rădea barba pentru că așa făceau nemții ș.a.m.d. După ce criterii ați ales textele care să însoțească imaginile, mai ales când pozele nu acoperă, de pildă, execuțiile sau jafurile?
– Filmul e în esență prezentarea unui obiect: a albumului foto al Regimentului 6 Roșiori. Evident că perspectiva din care e făcut acest album e una a ideologiei epocii Antonescu, iar textele citate de noi în film au scopul de a sparge această reprezentare. De fapt, filmul este în mare măsură despre reprezentare, despre cum e ea construită.

– Care a fost logica după care ai ales să mărești dintr-o poză anumite detalii?
– Un film de felul ăsta se bazează – sigur, mai ales în cazul în care e văzut pe un ecran de cinema – pe mărirea imaginilor; fotografiile din album sunt mici (9/13, cred), le-am filmat la o rezoluție mare, astfel încât să ne putem apropia de ele, să vedem detalii care scapă ochiului. De altfel, multe din aceste efecte au fost făcute după ce am văzut o primă variantă de montaj pe ecran mare. Asta înseamnă cinema: să proiectezi imagini pe un ecran mare cu scopul de a vedea mai bine.

Recomandări

Imagini surprinse de românii din Spania după inundații: magazine jefuite, mii de oameni fără apă și curent

– Unde vă gândiți să arătați filmul dacă, având doar 30 de minute, nu poate fi distribuit în săli?
– Am în plan să adun câteva din filmele mele scurte din ultimii doi ani și să le scoatem în cinematograf, așa cum un scriitor sau un critic își poate aduna articolele sau povestirile în volum.

Cinemaul e o formă specifică de gândire

– Crezi că un documentar sau un eseu documentar este o formulă mai bună pentru un subiect istoric delicat decât un film de ficțiune?
– Cred că există avantaje și dezavantaje, nu știu dacă o formulă e mai potrivită decât alta. Cred că cinemaul e o formă specifică de gândire, bazată pe un limbaj anume și asta e ceea ce mă ghidează, în primul rând. Speranța că pot face un film care să arate lucrurile dintr-o perspectivă pe care doar cinemaul o poate oferi.

– Împreună cu Adrian Cioflâncă ați călătorit mult anul trecut prin țară pentru a sta de vorbă cu oamenii după proiecțiile cu „Ieșirea trenurilor din gară”. Ai sentimentul că filmul a ajuns la toate categoriile de public la care doreai să ajungă și că a schimbat ceva?
– Evident că un film nu schimbă lucrurile, nici măcar opiniile cuiva, sau doar în cazuri foarte rare. De altfel, ăsta e un lucru bun: cum ar arăta o societate în care opiniile majorității ar fi schimbate peste noapte de un film? Ar fi un dezastru. Cred că un film are alt scop. Am citit recent un eseu al lui Vargas Llosa despre Sartre, unde, la un moment dat, Llosa menționează o critică a lui Sartre la adresa lui Flaubert. Prefer să citez: „În 1946, Sartre l-a atacat dur pe Flaubert, acuzându-l că a fost responsabil pentru crimele comise de burghezie împotriva comunarzilor din Paris prin faptul «de a nu-și fi folosit condeiul condamnându-i». Înseamnă asta că scepticismul politic e un impediment în scrierea unei opere literare valoroase? Pentru a demonstra acest lucru, Sartre a început să scrie o carte, «Idiotul familiei», care i-a luat un sfert de secol și în care nu Flaubert, ci teoria loialității a fost ridiculizată de Sartre când concluziona că autorul lui «Madame Bovary» fusesese cel mai bun scriitor al epocii lui și că, împreună cu Baudelaire, descoperise sensibilitatea modernă” (n.red. – traducerea din engleză ne aparține.). Sper că se află aici un posibil răspuns, fie și parțial.

Pentru unii, premiul de la Berlin e mai important decât filmele

– Cum s-a schimbat viața ta după Ursul de Aur?
– În niciun fel. Sunt deja destul de bătrân și lucrez la multe alte proiecte, cât să nu fiu afectat în mod fundamental de un premiu (sau de lipsa lui). „Babardeală…” a fost distribuit în mai multe locuri și a existat un interes mai mare pentru el – asta datorită Ursului de Aur, clar. Am și dovada: în același timp cu „Babardeală…” a ieșit în cinemauri (și pe torenți, ici-colo) filmul „Ieșirea trenurilor din gară”. Nu a interesat pe mai nimeni, deși cei care au criticat „Babardeală…” (pe bună dreptate, le sunt și eu alături) pentru că e simplist, vulgar, woke (în română, conștientizează niște injustiții), inept, decerebrat, clișeistic, stupid, sub-Vacanța Mare etc., ar fi putut vedea celălalt film, care nu are aceste „defecte”. 

Dar până și o parte a criticii de film l-a ignorat, la fel și festivalurile românești (TIFF, Astra Film Fest, Making Waves etc). Să fie clar: nu am nicio problemă, suntem, din fericire, liberi să vedem ce vrem, constat doar că premiul de la Berlin e mai important decât filmele în sine, ceea ce știam de mult, de fapt.

– Pentru tine, pandemia parcă nici nu există. Ce te motivează să continui să lucrezi atât de mult?
– E meseria mea, lucrez zilnic, ca toată lumea. În plus, cred în ideea transformării cantității în calitate – am mai spus asta, dar în glumă, mai ales că e un citat din Stalin (dar luat, se pare, de la Hegel). Mai nou, sunt convins că e ceva adevărat aici. 

* În zilele următoare Adrian Cioflâncă va oferi pentru „Libertatea” opinia istoricului despre evenimentele la care se referă filmul.

Urmărește-ne pe Google News