INTERVIU cu un important regizor francez despre lumea de dinainte de internet: „Nu sunt nostalgic, dar îmi lipseşte legătura pe care o aveau oamenii atunci”

Când tot mai multe din producţiile hollywoodiene sunt acuzate că merg pe multă dramă şi manipulare, regizori ca Mikhaël Hers se duc în direcţia opusă, spre un stil observaţional, contemplativ, care reduce mult tensiunea dramatică. Hers e interesat de graţia din spatele momentelor cotidiene, de poezia din banal şi de lucrurile pe care le trăim cu toţii într-o formă sau alta, oricât de diferiţi suntem la suprafaţă. 

Cel mai recent film al lui Mikhaël Hers, „Pasagerii nopţii”, urmăreşte câţiva ani din viaţa unei familii: mama şi cei doi copii adolescenţi. Protagonistă e Charlotte Gainsbourg, care joacă o femeie la vreo 50 de ani, părăsită de soţ. În mijlocul unui divorţ, este pe punctul de a se reinventa. 

Titlul filmului este şi numele emisiunii radio cu care îşi tratează singurătatea Elizabeth (personajul lui Gainsbourg) şi la care mai apoi ajunge să lucreze: un show nocturn, la care anonimii sună să îşi spună povestea. La radio, Elizabeth o cunoaşte pe Talula, o adolescentă fugară, şi îi oferă, pentru un timp, adăpost la ea acasă.

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

La fel ca în filmele mai vechi ale lui Hers, „Amanda” (2018) sau „Sentimentul verii” (2015), Parisul este un personaj în sine şi în „Pasagerii nopţii”. 

Drama a avut premiera la Berlinale 2022, unde a fost şi nominalizată pentru Ursul de Aur. În România, filmul s-a văzut în avanpremieră la TIFF și va intra în cinematografe din 16 septembrie. 

A doua zi după prima proiecţie a filmului în festival, ne-am întâlnit cu Hers la Institutul Francez, pentru o conversaţie despre filme, muzică şi motivele pentru care face regie. 

„Primul impuls a fost să mă cufund în anii ‘80”

Libertatea: Cine sunt „pasagerii nopții”? Suntem cu toții „pasageri ai nopții”?
Mikhael Hers: Sper că da. Sper că toți suntem pasagerii nopții. Este un titlu care mi s-a părut destul de poetic, de evocator. Din moment ce filmul este mai degrabă impresionist și axat pe senzaţii, căutam ceva care să dezvolte un imaginar. Și apoi m-am gândit că acesta ar fi un titlu potrivit pentru o emisiune radio difuzată în mijlocul nopţii. Îmi place când titlurile nu sunt rezumate ale filmelor, ci sunt puțin mai poetice.

–Cum a apărut ideea de a face „Pasagerii nopţii”?
-Sincer? Primul impuls a fost să mă cufund în anii ‘80, care sunt anii copilăriei mele, și să încerc să simt aceste emoții pe care mi le-au creat acești ani, aceste senzații, aceste imagini. 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Apoi, au fost mai multe lucruri pe care am vrut să le explorez, cum ar fi scena radioului nocturn din acei ani sau acest cartier al Parisului, care era un cartier special cu turnurile sale înalte, şi Sena, râul de la capătul celor mai locuite străzi. 

În plus, de mult voiam să fac și un portret al unei femei de 50 de ani care trece printr-o despărţire.

„Încerc să explorez un material foarte intim, pe care îl trăim cu toţii”

-Filmul reduce mult din tensiunea dramatică și se concentrează pe sentimente și senzații. Ce e în spatele acestei alegeri?
-E adevărat că fac deseori filme care nu prea au la bază conflicte sau argumente mari de scenariu, adică elemente mari, foarte șocante. Ca sensibilitate, prefer să explorez mai degrabă un material foarte intim, pe care îl trăim cu toții: viața de familie, sentimente, relații de prietenie. Încerc să aduc poezie și romantism acestor lucruri, mai degrabă decât poveștilor și conflictelor mari.

-Cum ai ales să lucrezi cu Charlotte Gainsbourg și ce aduce ea rolului?
-Personajul Elizabeth, încă din scenariu, am vrut să fie în unele privinţe destul de fragil, alteori foarte puternic. E un personaj care pare uneori foarte timid și alteori mult mai îndrăzneț. Uneori naiv, alteori foarte lucid. Din scenariu, era un personaj plin de ambivalență, de contrarii. 

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Și Charlotte Gainsbourg? Nu o cunoşteam personal, dar asta îmi inspira. Ea este o femeie care are o mare sensibilitate, un fel de fragilitate. Și, în același timp, simțim că este cineva care are într-adevăr un centru de greutate și o coloană vertebrală foarte puternică.

Pe urmele Parisului anilor ‘80

-Parisul e un personaj în „Pasagerii nopţii”, ca şi în „Amanda”, filmul tău din 2018. Dar acolo era Parisul contemporan. Dincolo de plasarea în timp, cum foloseşti oraşul diferit aici? 
-Ţine mult şi de epocă, pentru că totul s-a schimbat în Paris. Sunt foarte puţine locuri din prezent despre care aţi crede că sunt încă anii 80. Aşa că a trebuit să identificăm puţinele străzi unde nu erau foarte multe anacronisme.

Ai dreptate, Parisul este un personaj în sine, pentru că de multe ori când scriu vorbesc de locuri. Locurile mă inspiră. 

Dacă în „Amanda” prezentam mai mult Parisul de Est, aici este prezent mai mult Parisul de Sud-Est, acest cartier particular. Şi natura e mai prezentă.

-Cum a fost să filmezi anii ‘80, cu ce provocări a venit?
-Am încercat să nu intru în clişeu, ci voiam să mă reconectez cu adevărat cu sentimentele copilăriei şi adolescenţei mele. Nu voiam să reconstitui exhaustiv anii ‘80 cu fiecare element: maşina să arate exact, stiloul să arate exact la fel ca atunci. Căutam mai mult senzaţiile, să redau atmosfera anilor. 

-Şi redai acest sentiment al timpului mai ales prin intermediul relaţiilor dintre oameni. 
-Da, exact. Nu e un film social sau politic. Voiam să mă raportez la anii ‘80 prin drama intimă a familiei, nu neapărat prin elementele istorice. Şi elementele istorice, ca alegerile prezidențiale, fac parte din poveste, dar sunt doar fundalul ei, nu sunt esenţiale. Esenţiale sunt intimitatea, atmosfera, sentimentele pe care le trăieşti când vezi imaginile respective.

-Cât ai pus din tine în film?
-Sunt cu totul acolo, pentru că mă regăsesc în toate situaţiile şi în toate personajele, dar în acelaşi timp nu este un film autobiografic. În toate proiectele mă implic absolut, dar nu e autobiografic. 

-Spuneai că a fost o întoarcere în copilăria ta, în anii ‘80, dar nu e niciun personaj care să aibă vârsta ta în film.
– Întotdeauna am fost fascinat de anii ‘80, şi în special de muzica, rockul şi popul din vremea respectivă. Şi prin acest film am vrut să trăiesc acei ani ca adolescent – nu copil, cum eram atunci. 

Comunitatea invizibilă pe care radioul o crea

-O bună parte din film se leagă de emisiunea radio. Eşti nostalgic faţă de acele emisiuni radio la care oamenii sunau şi îşi spuneau povestea?
-Când eram mic şi nu puteam să adorm, ascultam în pat, la un walkman, aceste mărturii ale unor anonimi care împărtăşeau cu lumea o parte din intimitatea lor şi îmi imaginam cum ar putea arăta. Oamenii povesteau lucruri foarte intime, uneori violente. Pentru un copil, e foarte marcant.

Nu sunt neapărat nostalgic, e un cuvânt mare, dar îmi lipseşte această legătură pe care o aveau oamenii atunci. Nu erau podcasturi, nu puteai să reasculţi emisiunea pe internet. Erai atunci în momentul acela sau nu erai. 

Atunci eram cu toţii conectaţi în acelaşi timp şi ascultam acelaşi lucru. Se crea un soi de comunitate invizibilă. Poate că regret puţin acel sentiment de comunitate,  de apartenenţă.

„Toate personajele sunt fiinţe fragile, care se întâlnesc la un moment dat”

-M-a intrigat personajul Talula. E o fată la marginea societăţii: fără adăpost, singură şi dependentă de droguri. Şi cumva îmi pare folosită doar ca un accesoriu pentru povestea familiei. Pare că o foloseşti ca să o pui în contrast cu această familie liniştită.
-Dincolo de problema cu drogurile, mi-am dorit ca acest personaj să fie mai presus de toate un personaj care nu a cunoscut niciodată sentimentul căldurii unui cămin, sentimentul de apartenență. Ea chiar spune în film că nu aparține de nicăieri și mai mult acel lucru m-a interesat: să văd cum crește familia. Nu am vrut deloc să o folosesc, ci să vedem cum brusc această persoană, care nu a cunoscut acest sentiment, este grefată în această familie și, în același timp, ea este și incapabilă să „accepte” această fericire. Astfel, ea acum apare, apoi dispare. Şi iar apare şi ea dispare.

Dar nu sunt de acord că sunt persoane chiar atât de diferite. Pentru mine, toate personajele sunt fiinţe fragile care se întâlnesc la un moment dat. Personajul principal e o femeie divorţată, care experimentează plecarea copiilor de-acasă. Fiul ei nu are neapărat o vocaţie şi se simte un pic neajutorat în faţa vieţii. 

Pentru mine, nu există această fiinţă foarte fragilă şi oameni care se descurcă mai bine, ci mai degrabă sunt aceşti oameni, cu fragilităţile şi singurătăţile lor, care se reunesc pentru a forma o familie mai largă. 

-Cam aşa am înţeles şi eu acea scenă în care familia şi Talula dansează pe „Et si tu n’existais pas” a lui Joe Dassin, melodie pe care nu mi-o mai scot din cap de când am văzut filmul. Pare că şi muzica joacă un rol important în filmele tale. Lucrezi mult pe asta?
-Da, folosesc mult muzica. În general, aş vrea ca oamenii să poată vedea filmele mele aşa cum ascultă o melodie. Oamenii au deseori o relaţie simplă cu muzica: cineva este sensibil la o melodie sau nu este sensibil.  

Mi-aș dori ca filmele mele să fie așa: nu vizionate ca exerciţiu intelectual, ci să te poţi ghemui în ele ca într-un cântec.

Dincolo de muzica pe care am folosit-o, încerc să le găsesc filmelor un ritm care să facă posibil ca oamenii să le iubească la fel ca pe cântece.

-Ce te motivează să faci film?
-Sper ca filmele mele să îi facă pe oameni să se simtă înţeleşi. Filmul vorbeşte despre singurătatea unei persoane, iar altcineva poate se va simți înțeles undeva în singurătatea sa. Asta mă motivează. Asta m-a ajutat și îmi place. 

Când deschid o carte sau când mă uit la un tablou, deodată am acces la o privire singulară sau la lucruri pe care nu le-am auzit niciodată și, în acelaşi timp, mă pot simți înțeles într-un loc al fragilităților mele și al singurătății mele. Sper că poate filmele mele în mică măsură să facă asta. 

Urmărește-ne pe Google News