ComenteazăPe David Giese, pe numele său de scenă Joxaren (un personaj de animație scandinav), l-am întâlnit anul trecut în studioul său din Hornstull, un cartier din sud-vestul capitalei suedeze. Discuția a fost reluată recent, după controversele iscate de piesa Loredanei în colaborare cu mai mulți cântăreți de manele, care domină topurile naționale de pe YouTube.
Joxaren cunoaște bine fenomenul, a avut de-a lungul timpului colaborări cu tineri artiști de gen din România, iar în 2016 a pus muzică la after-party-ul de la festivalul de manele din Ferentari.
Muzica din sertarul ascuns
Reporter: Ați început cu punk la începutul anilor 90. Cum ați ajuns să explorați ritmuri de manea?
Joxaren: După perioada de punkist, am introdus treptat în muzica mea influențe industriale din folkul suedez de acum sute de ani. Am preluat sunete de „krummhorn”, un instrument de suflat din lemn, care mi se par similare cu cele produse de zurna turcească. Apoi, am început să caut mai multă muzică turcească și alte zone din afara Occidentului – albaneză, bulgărească sau din Africa de Nord.
De manele am fost intrigat după ce am văzut un documentar cu un muzician care călătorea prin toată lumea. Când s-a oprit în România, mergea prin magazine unde se vindeau CD-uri și întreba dacă au manele. Toți vânzătorii îi spuneau prima oară că n-au. Doar după ce el insista, scoteau un CD sau o casetă dintr-un sertar ascuns.
– De cât timp puneți manele în cluburile din Stockholm?
– În 2012 am început să pun manele o dată pe lună la Taverna Brillo, un club din centrul Stockholmului. Un loc frecventat de suedezi bogați. Când le-am pus „Avioanele americane” de la Florin Salam, oamenii erau wow. Unii nu știau cum să reacționeze, altora le plăcea și veneau să mă întrebe: „Ce este asta?”.
În ultimii ani, înainte să vină pandemia, am pus manele și alte genuri muzicale similare în Time Bar, un club din sudul orașului, deținut de un turc. Aici veneau mai mulți imigranți din Grecia, Liban sau din estul Europei.
Păreau că se bucură mai mult de muzică, dar era și clubul mai ofertant ca poziționare și ca spațiu. Aveai mai mult loc să dansezi și oamenii petreceau până dimineața, chiar și în mijlocul săptămânii.
Dar ca să fiu realist: în Suedia, maneaua este în continuare un gen muzical necunoscut. Însă de fiecare dată când am pus manele, suedezilor și imigranților, deopotrivă, le-a plăcut. Acum nu mai pun muzică în cluburi din cauza pandemiei.
Istoria unei manele suedezo-române
– În 2016 ați scos o piesă cu doi români care veniseră în Suedia să muncească în construcții, iar când nu aveau de muncă, cerșeau. Cum ați ajuns să lucrați cu ei?
– Era un bărbat tânăr care cerșea în fața supermarketului aproape de locuința mea. Fenomenul cerșitului începuse să ia amploare în Suedia și eram curios de unde vin acești oameni. Am intrat în vorbă cu el. Gabi îl cheamă. El știe foarte bine engleza și vorbeam de fiecare dată când îl vedeam pe lângă supermarket. Într-o zi i-am fredonat refrenul de la „Astă seară e petrecere” (o manea a lui Nicolae Guță și Costi Ioniță din 2005). Mi-a spus: „Eu știu melodia asta”. Gabi m-a învățat restul versurilor.
Apoi am compus „Nunta de valoare” ce combină influențe industriale cu ritmuri de manea. I-am dat-o lui Gabi să o asculte și i-a plăcut. L-am întrebat dacă știe pe cineva care ar putea să cânte pe acest negativ. Mi-a spus că nu se pricepe, dar fratele său, Marius, a mai cântat manele și muzică de petrecere. Până la urmă am înregistrat cu amândoi piesa și am făcut și un videoclip.
– Care este povestea videoclipului?
– Am avut un buget destul de mic, așa că n-am avut prea multe opțiuni de scenariu. Pentru că melodia este una de petrecere, m-am gândit că s-ar potrivi niște scene cu Marius și Gabriel când probează haine strălucitoare, de lux, pe care le-ai purta la o nuntă. Am filmat la magazinul unui sirian, la periferia Stockholmului.
Clipul se termină cu ei schimbați înapoi în hainele de muncitori și cum merg pe holul înalt și semiîntunecat al unei stații de metrou. Am vrut să transmitem că ei cântă despre petrecere și bogăție, dar viața lor în Suedia este, de fapt, despre suferință și sărăcie.
Joxaren:
– Ce s-a întâmplat după? De ce nu ați mai scos piese împreună?
– Faptul că ei apăreau la televizor sau în ziar nu le aducea niciun ban. Din contră, celebritatea, ca să zic așa, îi împiedica să-și găsească un loc de muncă. Suedezii credeau că ei o duc bine. Mi-au zis să nu mă supăr, dar nu mai vor să facă muzică.
Joxaren: „Maneaua este, în primul rând, muzica romilor”
– Cei doi frați sunt de etnie romă?
– I-am întrebat și mi-au spus că nu. Dar clar sunt din familii sărace. Evident, i-am plătit pentru această colaborare – cum aș fi făcut cu orice alți artiști. Nu a fost doar așa de distracție.
Am scos 300 de viniluri cu această piesă. Au venit prieteni la mine și mi-au spus că vor să cumpere un vinil, dar le-am zis că, dacă vor, trebuie să-i caute pe Marius și pe Gabriel. Mi s-a părut important ca oamenii care îi ascultă să aibă contact cu ei, să capete o minimă înțelegere despre ce înseamnă viața pe străzi.
– Întreb pentru că în România se dezbate despre contribuția romilor la acest gen muzical, respectiv apropierea manelelor de către cei din afara etniei.
– Maneaua este, în primul rând, muzica romilor. Ei au avut o contribuție imensă pentru cultura din spațiul european. Influența lor nu se oprește la manele sau la chalga (echivalentul manelei în Bulgaria). Moștenirea pe care romii au lăsat-o folkului suedez timp de sute de ani nu poate fi negată de nimeni.
Nu cred că ar trebui să ne raportăm la muzică în sensul de proprietate de care n-ai voie să te atingi. Muzica este ceva fluid. Odată ce am auzit niște ritmuri care m-au fascinat, este imposibil să le uit. Și-atunci, mi se pare firesc să le folosesc în muzica mea. Evident, nu să plagiez, ci pentru inspirația de a crea ceva nou.
Joxaren:
De exemplu, tangoul finlandez este foarte popular în rândul romilor din țările scandinave. De ce există muzica tango în Finlanda? Pentru că strămoșii finlandezilor au navigat în secolul al XVIII-lea de-a lungul Atlanticului până în Argentina, unde au auzit acest stil de muzică la acordeon. Când s-au întors în Finlanda, au început să cânte și ei tango, iar romii l-au preluat, la rândul lor.
Dacă navigatorii finlandezi n-ar fi avut permisiunea să aducă tangoul la ei acasă, poate că nici romii scandinavi n-ar fi luat contact cu acest gen muzical. Și astăzi n-am fi avut acești artiști romi finlandezi sau suedezi care cântă fabulos tango.
– Și azi nu mai poți să faci asta?
– Eu cred că putem. Ar fi păcat să nu mai existe fuziuni muzicale între diferite culturi. Până la urmă așa a apărut muzica reggae sau techno. Dar astăzi, cu toate informațiile de care dispunem în jur, este important să înțelegem și istoria comunităților de unde preluăm anumite influențe culturale.
Nu poți să te duci într-un sat sau într-o junglă și să înregistrezi muzica acelor oameni, iar după să te întorci în studio și să nu spui de unde vine acea muzică.
Joxaren:
Trăim vremuri în care vreau să cred că devenim tot mai conștienți de multitudinea de culturi existente și de modul în care acestea pot fi conectate. Și, mai important, de faptul că trebuie să dăm ceva înapoi comunității care ne-a ajutat să creăm.
Ferentari: „Un loc demn, dincolo de sărăcie”
– În 2016, ați fost invitat de Paradaiz să cântați la „Sistem ca pe Ferentari” (un festival de manele care se desfășoară anual din 2016). Cum vi s-a părut?
– Toți maneliștii au fost fantastici. Show-ul Fraților de Aur este unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut. Sunt foarte fericit că am avut șansa să-i văd. Tot atunci am făcut un atelier cu câțiva tineri artiști romi. Cu doi dintre ei, Timi Talent (vocal) și Bebe (clarinet), am scos un remix după piesa lui Salam „Avioanele americane”.
– Ce știați de Ferentari înainte și cum a fost experiența acolo?
– Mă așteptam să fie iad, din cauza a ceea ce citisem într-un tabloid suedez, dar am găsit un loc demn, în ciuda sărăciei și a mizeriei. Jurnalista care a scris acel articol spunea despre cartier că este „Casa morților vii” și că la tot pasul găsești dependenți de heroină, criminali și copii muribunzi. În realitate, în Stockholm, pe drumul de la stația de metrou și până la biroul meu vezi la fel de multă suferință ca în Ferentari.
Nu m-am simțit niciodată în pericol cât am stat în Ferentari. Mă duceam în fiecare zi la supermarket și îmi cumpăram fructe. Am găsit câteva baruri unde proprietarii au fost super prietenoși cu mine și magazine de unde puteam să-mi iau cafea.
Prima manea, acum 20 de ani
– Mai țineți minte prima manea pe care ați ascultat-o?
– Cred că asta a fost acum 20 de ani. După ce am descărcat sute de piese aproape la întâmplare, am dat de „Inimă de gheață” de la Adrian Minune și Nicolae Guță. Am înțeles că în România nu este cunoscută melodia, dar asta m-a făcut curios să descopăr mai multe manele. Are o melancolie pe care o regăsesc și în folkul suedez.
– Cum ați defini o manea?
– Este unul dintre primele genuri muzicale care combină influențe orientale și europene într-o manieră contemporană. Ce mi se pare special la maneaua românească este folosirea anumitor aranjamente instrumentale, ritmul tipic otoman, ușor încetinit al basului la 80 de beat-uri pe minut și anumite inflexiuni vocale specifice.
Toate astea ajută maneaua să trezească o trăire în tine, fie că este pozitivă sau mai melancolică. Desigur, trăsături similare găsim și la genuri muzicale ca chalga din Bulgaria, tallava din Albania sau la ritmuri muzicale din nordul Africii și Liban.
Cel mai interesant pentru mine este că aceste genuri muzicale nu s-au dezvoltat în instituții academice, ci în comunități periferice. Melancolia manelelor nu este doar despre dragoste, ci și despre aspectele dure ale vieții ca pierderea cuiva drag, sărăcia și pericolele de pe străzi.
Context și explicații
- Dicționarul Explicativ al Limbii Române (2009). „Manea, manele – Cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată – Din tc. mānì”.
- Manelele nu trec la radio în România, dar domină topurile de pe YouTube. Artiști din zona muzicii pop ca Alex Velea, Ruby sau Whats UP au colaborat cu Florin Salam, Laura Vass și Costi Ioniță, cât și cu maneliști din noul val ca Jador sau Tzanca Uraganu. Colaborarea care a stârnit cele mai recente discuții în spațiul public a fost cea dintre Loredana Groza și Costi Ioniță împreună cu nouă maneliști.
Loredana a fost acuzată că ar fi decăzut din punct de vedere muzical. Alții au criticat-o pe artistă pentru că și-ar însuși o cultură muzicală care nu îi aparține, ci romilor. La trei săptămâni după lansare, piesa „Fericire” încă se află pe primele locuri în rândul pieselor cele mai ascultate.
Ioanida Costache, activistă pentru drepturile romilor și doctorandă în etnomuzicologie la Universitatea Stanford (SUA), consideră că prejudecățile față de manele au o cauză mai profundă.
„Prejudecățile față de manele sunt fundamental rasiste și xenofobe. Ele fac parte dintr-o lungă istorie de etichetare a muzicii cântate de romi drept «străină» și un pericol pentru «albitatea» muzicii românești”, a declarat pentru Libertatea Ioanida Costache.
Societatea românească își acoperă rasismul în argumente estetice împotriva manelei.
Ioanida Costache:
Pe de altă parte, tânăra activistă, care este născută în Statele Unite, într-o familie de etnie romă care a emigrat în anii 80 din România, spune că muzica născută în comunitățile de romi trebuie contextualizată cu istoria lor, Holocaustul și cu cele cinci secole de sclavie, dar și cu discriminarea la care sunt supuși în prezent.
„Mie mi s-a întâmplat ca la o petrecere de manele DJ-ul să-mi spună că manelele nu fac parte din cultura romă. Maneaua este divorțată de corpul rom, astfel încât românii să se poată rupe pe muzica romă”, concluzionează Ioanida Costache.