Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumnevoastră?

Într-un club unde cântam. Partea amuzantă e că, atunci când am intrat în casa soacrei mele, aceasta a avut un şoc. Ea mă cunoştea, nevastă-mea nu. Mama soţiei mele m-a văzut cântând timp de vreo 13 ani la Melody, pe Litoral. Venea ca turistă.

Aţi revenit în ţară de dragul părinţilor…

Am fost plecat mult şi încerc să fim cât mai uniţi ca familie. Ne-a unit dintotdeauna acelaşi crez muzical. Eu, Mircea-fratele, tata, trei instrumentişti în trei camere. Le-am mulţumit vecinilor că ne-au suportat repetiţiile atâţia ani. Îi iubesc cum m-au iubit şi ei. Din păcate, nici eu, nici fratele meu nu avem copii. Acum e prea târziu.

Aţi plecat când umpleaţi doar cu Aurelian Andreescu două stadioane pe zi pentru a cânta în baruri scandinave unde aveaţi recunoaştere ce se întindea doar pe o stradă.

Am iubit libertatea. Am acceptat să o iau de la început, chiar câştigam mai bine în ţară. Însă nu am suportat să fiu îngrădit. Mi s-a refuzat orice formă de prelungire a contractului, am simţit că, dacă mă întorc, nu mai pot ieşi din România. Când am ales să rămân statul român m-a declarat un artist ”paria”, toate înregistrările mele au fost şterse ori duse la Penitenciarul Jilava, unde s-au deteriorat. Culmea, deşi n-am vrut să mă întorc, onest, mi-am plătit dările către stat, în valută, mult timp.

Multe inimi aţi înmuiat deşi aţi negat mereu reputaţia de seducător…

Eram tineri şi frumoşi. Personal, sincer, n-am ştiut niciodată să agăţ o femeie frumoasă, n-am avut timp să învăţ asta şi, de multe ori mi-a părut rău. Erau vremuri în care se băteau ele pe noi. Zeci de fete frumoase, după fiecare concert. Azi toţi sunt înebuniţi după manechine. Neinteresante pentru acele vremuri, noi, soliştii, eram înebuniţi după balerine. Aveau graţie. Erau sezoane când făceam pariuri care se împrieteneşte cu mai multe. Pasiuni multe, dar de scurtă durată.

Câştiga lunar cât cinci salarii ale unui român

În ţările scandinave ne-aţi apărat reputaţia pentru care veneau blondele pe Litoral vara? Am fost cuminţel, nu aveam nevoie de nordice. Nu aveam nevoie de succes la femei in occident. Mi-ajungeau romancele mele.

Presupun că aţi câştigat mai bine aici decât afară.

Posibil, nu realizez. La 20 de ani făceam circa 10.000 lei pe lună, cam cinci salarii bune. Însă şi efortul şi imprevizibilul era la fiecare pas. Cântam la Continental, unde a murit Toma Caragiu, până la 02-03.00, dormeam două-trei ore, apoi mă duceam la Conservator. Prin ţară, nu o dată, s-a oprit electricitatea pe când cântam în săli mari. Continuam şi mă acompaniam cu chitara ori pianul, la lumina a zeci de lumânări. Grotesc. Însă cine nu ştia să cânte era exclus de public.

Pe Ceauşescu, cel ce v-a prigonit, l-aţi întâlnit vreodată?

Am dat mâna cu el, de fapt cu trei dictatori. Dar înainte să-i cânt lui, i-am cântat lui Fidel Castro în Cuba. Aveam 17 ani, şi am ajuns acolo într-un program intercultural. Apoi i-am cântat lui Saddam Hussein, la inaugurarea Hotel Sheraton din Bagdad, unde disctatorul avea ultimele trei etaje. Am stat şase luni acolo şi a venit de multe ori să ne asculte.

Aţi fost preferatul lui Aurelian Andreescu, acum socotit drept cea mai tare voce a muzicii uşoare.

S-a stins imediat după ce am plecat şi a riscat enorm pentru mine. ”După Romcescu trebuie să pun punct. Nu am mai remarcat niciun nume în muzica uşoară”,  a declarat bunul meu prieten în ”Flacăra”. A avut mare curaj să vorbească de un fugar. Da, 4 ani am făcut concerte de stadion doar noi doi pe afişe. Au fost ani frumoşi, în care ne-am răsfăţat în viaţă.

Şi semănaţi cu el…

Da, mulţi sunt de parere că semănam cu Aurică. Însă nu l-am copiat niciodată, el ştia asta. Tom Jones i-a influenţat repertoriul.

Cum era ca om?

Introvertit şi sincer. Ştia cele mai multe bancuri negre. O persoană cuminte şi matură, nu-l interesa flirtul, eu eram puşti. Mai degrabă un loc liniştit unde să spună bancuri, să mânânce, să bea un pahar.

Aţi fost solist în Sfinx, trupa ce pleca cel mai des în Occident cu contracte. Avea formaţia legături cu Securitatea?

Nu ştiu, n-am fost chemat nici măcar o dată. Şi nici nu am avut probleme. N-am sărit calul, ne onoram contractele şi, de regulă, aduceam în ţară instrumente muzicale, însă nu era o afacere. Şi câte un videorecorder.

V-aţi deschis la Sala Polivalentă o şcoală dedicată copiilor ce vor să înveţe să cânte. E o afacere?

Doamne-fereşte! Nu-mi doresc să câştig nimic şi doar să se autofinanţeze spaţiul. Dedic profesionalismul meu în domeniu şi toate noţiunile necesare unui profesionist în domeniu, de la tehnică vocală, teorie muzicală etc.
Adrian Romcescu şi Cornel Constantiniu (stânga), doi dintre marii solişti de dinainte de revoluţie, impresionau sute de admiratoare cu fizicul lor

Urmărește-ne pe Google News