5 comentariiÎn același timp, este cunoscut ca textier pentru trupe precum Timpuri Noi, Sarmalele Reci, Direcția 5, Pasărea Rock, Mircea Baniciu, RIT/Phoenix Recover etc. Această experiență l-a determinat să studieze temeinic contraculturile juvenile, dedicând articole și studii folk-rockului haiducesc, dintre care cel mai recent a apărut în cartea coordonată de profesorul Emanuel Copilaș – Formația Phoenix: muzică, politică filosofie (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2013).
Libertatea: Moartea lui Nicu Covaci înseamnă că s-a încheiat o epocă sau istoria Phoenix se sfârșise deja?
Florin Dumitrescu: Eu cred că Nicu Covaci a lăsat o moștenire culturală prea importantă ca să considerăm epoca Phoenix încheiată. Cele trei albume din anii ʼ70 ocupă în continuare podiumul în toate topurile retrospective de muzică românească. Cântecele din perioada clasică Phoenix domină în continuare gustul ascultătorilor români.
Phoenixul ultimelor decenii a fost o pepinieră pentru mulți muzicieni de rock și o inspirație majoră pentru mulți alții. Știu oameni pe care Phoenicșii i-au făcut să se apuce de cântat. Așa-numitul folk-rock haiducesc pe care Phoenixul l-a inițiat, practic în același timp cu Mircea Florian și Olympicul lui Dorin Liviu Zaharia (urmați de o pleiadă de muzicieni, precum Doru Stănculescu și Valeriu Sterian), este azi un curent bine încetățenit în cultura folk-rock. După unii muzicologi, face parte din patrimoniul cultural național.
– Ce rol a avut Nicu Covaci în formația Phoenix. El a fost liderul?
– „Phoenix, însă eu” – este formula pe care Nicu Covaci a folosit-o ca titlu pentru prima sa carte de memorii. Toată lumea știe că a fost singurul membru constant al unei trupe care și-a schimbat de zeci de ori componența. El era selecționer, capelmaistru, director artistic. Și, mai ales, era reprezentantul trupei în fața autorităților. El negocia, de multe ori dur, cu metodiștii, culturnicii și cenzorii. Muzicieni cu greutate, precum Mircea Baniciu, Josef Kappl și Ovidiu Lipan, chiar și în recenta perioadă de răcire a relațiilor dintre ei și Nicu Covaci, îi recunoșteau statutul de lider: „el ne era baci”. Oricât de adânci le erau resentimentele, oricât de ireconciliabilă le era ruptura, aveau mereu câte o amintire haioasă de povestit, în care Nicu era tartorul! Era tricksterul absolut. Trebuie să ni-l închipuim ca pe un tânăr cu farmec și tupeu, îndeajuns de curajos ca să le țină piept politrucilor.
– Cum vezi rolul și semnificația trupei Phoenix în angrenajul cultural al anilor ‘60-70?
– Anii 1965-1975 sunt considerați perioada „dezghețului cultural” în România. Coincide cu o perioadă în care tinerii din toată lumea voiau să asculte formații cu chitare electrice. În România, unii dintre acești tineri emancipați sunt copiii ștabilor comuniști; ba unii sunt chiar mici ștabi ei înșiși. Ei sunt cei dintâi care impun moda, ei sunt primii fani Phoenix. Tu, Vasile, ai sintetizat foarte bine în Născut în URSS (parcă?) cum au fost înființate formațiile vocal-instrumentale sovietice și ce rol au avut în cultura tinerilor. Au fost și în România astfel de formații „de vitrină”, care îndeplineau cerințele propagandei: Savoy și Sincron sunt cele mai cunoscute. Phoenix era cu totul altceva, ca atitudine și ca mesaj.
Încă din anii ʼ60, Phoenicșii vorbesc în cântecele lor despre inadecvarea tinerilor în societate (Totuși sunt ca voi, Mamă), despre dorința de a ieși din normă (Canarul, Nebunul cu ochii închiși). Sunt cântece trecute cu greu prin filtrele cenzurii. În afară de dârzenia lui Nicu Covaci, de farmecul său de rockstar și abilitatea sa de negociator, mai există un factor care îi ajută pe Phoenicși să scape de împilările politrucilor de la centru: legătura lor cu Timișoara, oraș cu un prestigiu cultural indiscutabil și cu o certă divergență culturală față de Capitală.
De câte ori erau mustrați sau amenințați la București, Phoenicșii se întorceau acasă, unde se oblojeau cu bunăvoința factorilor de decizie timișoreni, mai deschiși la minte și sincroni cu trendurile culturii occidentale. Phoenicșii au reușit să reziste ca artiști neconformiști și incomozi în timpul comunismului, în bună măsură și datorită acestei legături vitale cu Timișoara, cu Banatul în general, unde aveau cei mai înfocați fani.
– S-a discutat mult în ultimii ani despre funcția politică a formației Phoenix, fiind văzuți de unii mai degrabă ca un produs al establishment-ului cultural-politic de la noi care cumva au coincis cu linia de partid: adică acel autohtonism etnic pe muzică rock-folk. Cum vezi această critică?
– Toată lumea e de acord că marele clasicism Phoenix coincide cu epoca etno-arhaizantă din anii ʼ70. Toată lumea e de acord că mari muzicieni români, de la George Enescu până la Johnny Răducanu, au creat capodopere recurgând la folclor. Toată lumea le recunoaște creatorilor de pretutindeni dreptul de a se inspira din folclorul nației sau al comunității lor: din Brazilia până în Siberia! În fond, chiar muzica rock are rădăcini în bluesul rural, iar folkul lui Bob Dylan și Joan Baez are origini în folclorul nord-american.
Discordia apare atunci când unii critici ai Phoenicșilor fac legătura dintre lansarea pe disc a primelor compoziții ethno-rock în 1972 și directiva lui Nicolae Ceaușescu din iulie 1971, care le impunea artiștilor și creatorilor să se inspire mai mult din folclor. În ultimii ani de viață, Nicu Covaci s-a străduit să explice, de câte ori a putut, că opțiunea folclorizantă a Phoenicșilor a fost complet independentă de comandamentele politice, că a fost dictată de nimic altceva decât propria lor conștiință artistică.
Astăzi, când ținem doliu după Nicolae Covaci, poate mai bună decât un necrolog bombastic ar fi reafirmarea adevărului istoric că primele prelucrări folclorice ale trupei datează din 1967; și că muzicologul Cornel Chiriac, printre alți prieteni intelectuali, i-a încurajat să continue pe această cale. Să-l lăsăm pe Nicu să se odihnească în pace, măcar în privința acestui subiect.
– Politic tu cum îi vezi – pentru că nu putem vorbi despre niște disidenți, dar nici de loiali liniei partidului, dar clar având o funcție de mare deschidere pentru cei tineri…
– Există o mare foame de eroi anticomuniști, de disidenți ai regimului. Mai mult: unii dintre noi, cei trecuți de 50 de ani, vor să se prezinte celor mai tineri ca foști oponenți, doar pentru că au ascultat muzică rock sau că au activat în vreo trupă. Politicieni ca Mihai Răzvan Ungureanu și Liviu Dragnea și-au scos la iveală, din biografia de membri ai organizațiilor de tineret comunist, faptul că au cântat în trupe de rock. Tot un rocker rebel se închipuia și Florin Cîțu, afișându-se în tricou cu Metallica pe când era prim-ministru. Și, bineînțeles, există rockerii cu state vechi din Banat. Aceștia au motive zdravene să se mândrească cu nesupunerea față de centru, cu yugo-rockul și punkul prinse pe antenele de sârbi; și mai ales cu Phoenix, trupa-fanion care a dat dovada supremă de anticomunism, fugind din țară într-un mod aventuros!
Însă, pe de altă parte, vin tinerii și ne cer socoteală: dar unde e mesajul protestatar? Unde e furia rock? De ce n-am avut și noi, românii, o trupă „furioasă” ca The Plastic People of the Universe din Praga (echivalentul rock al lui Vaclav Havel)?! Sau o „nebună” ca Nina Hagen care ataca regimul din Germania de Est cu armele vodevilului? Răspunsul e greu de dat, trece prin explicarea contextului istoric și a unor realități pe care tinerii de azi nu le înțeleg. Și atunci „garda veche” preferă să se scandalizeze, să totemizeze Phoenixul și să-l declare pe Covaci divinitate națională, precum Eminescu.
Scandalul a atins cote maxime atunci când universitarul timișorean Emanuel Copilaș a declarat într-un podcast că Phoenicșii (interviul pentru Libertatea aici) au beneficiat de infrastructura instituțiilor culturale tutelate de partidul comunist. Așa ceva nu ai voie să spui în România anilor 2020! E tabu, deși, pe undeva, nu e tocmai neadevărat. În fond, dotările tehnice, spațiile de repetiție și sălile de concerte așa-zis „comuniste” constituiau – de drept și de fapt – bunuri ale comunității. Iar Phoenicșii le-au folosit în scopul creării unor opere care au dejucat mizele culturii dominante: fix ca haiducii din cântecele lor: „și-au bătut joc de domnie”!
Acest fapt poate fi interpretat ca o inflexiune novatoare care avea să genereze în timp o cultură alternativă, cu specific național și popular, în răspăr cu propaganda vremii: haiducismul folk-rock. Phoenicșii nu au nevoie de socluri și panteonuri. Ei ocupă oricum o culme greu de atins de ceilalți muzicieni români. Să-i lăsăm pe tineri să chestioneze, chiar să critice muzica Phoenicșilor: astfel, majoritatea va ajunge să o înțeleagă și apoi s-o prețuiască.
– În definitiv ce ne rămâne de la formația Phoenix – ce e cel mai semnificativ lucru?
– Phoenicșii s-au folosit cu ingeniozitate de narațiuni ale propagandei (haiduci versus ciocoi, justiție socială versus asuprire etc.), ca pârghii în elaborarea unei culturi alternative a escapismului și a dezangajării politice, care va influența contracultura tinerilor din următoarele decenii. În condițiile de cenzură cruntă din România, este una dintre cele mai abile și mai creative strategii. (Evident, este și calea adâncirii în simbolistică ascunsă pe care aveau s-o adopte în Cantafabule. Până și azi, când poți striga totul pe șleau, fără ascunzișuri, mai există oameni care încearcă să descifreze arcanele din textele tandemului Foarță-Ujică.)
Prin adoptarea căii folclorizante la sfârșitul anilor ʼ60 – începutul anilor ʼ70, formația Phoenix produce o reală democratizare culturală, ajungând, de la un public restrâns de tineri urbani emancipați, sincronizați cu modele occidentale, la un public tot mai larg, din medii tot mai diferite; prin intermediul unor creații artistice asumat legate de cultura populară tradițională (în condițiile în care propaganda impunea surogate precum „folclorul nou” și kitsch-ul bucolic al formațiilor vocal-instrumentale „de vitrină” gen Savoy și Sincron). Metaforic, Phoenicșii acționează ca niște haiduci culturali, care redistribuie capitalul simbolic.