ComenteazăLibertatea: Cum a început pasiunea pentru film? Vă mai amintiți de prima peliculă văzută la cinematograf?
Irina Margareta Nistor: A început prima dată la televizor, când nu distingeam foarte bine între film și mersul la cinema și văzutul pe micul ecran, așa încât m-am îndrăgostit mai întâi de micul ecran, apoi de cel mare. Eram la mare, era un cinema într-o grădină, era un Disney, “Alba ca Zăpadă”, și din pricina asta nu mănânc niciodată mere.
Cum a fost Irina Margareta Nistor ca adolescentă? (școală versus distracție)
Nu cred că mă omoram nici cu școala, nici cu distracția. Întotdeauna, am avut așa un fel de lumea mea, am avut o familie care îmi era foarte dragă. Locuiam cu părinții și cu bunicii mei, cu ei de altfel ieșeam și la cinematografe, mergeam la Ateneu (merg de pe la 13 ani cu o prietenă de-a mea și până și în zilele noastre continuăm să mergem). Îmi plăcea să citesc, îmi plăcea să lenevesc, să stau să mă uit la reluări dacă se putea, la televizor, și de ieșit pe la petreceri, destul de puțin am prins perioada hippie, atâta doar știu că voiam tot timpul să am haine cu flori, asta mi-a plăcut cel mai tare. Altfel, cred că nu înțelegeam foarte bine ce e hippie ăla și cum a ajuns până la noi. La un moment dat, știu că mi-am dorit foarte tare un costum de cowboy, pe care l-am primit cu un pistol în miniatură și cu pălăria de rigoare.
Considerați că întâlnirea cu lumea filmului a fost una predestinată sau putem vorbi de un mentor spiritual care v-a ghidat pașii în acest sens?
Există un mentor spiritual, categoric. Este D.I. Suchianu, care era un critic de cinema extrem de bine cunoscut, care avea 81 de ani pe vremea când aveam eu 18 ani, care făcea emisiuni la Televiziune, de la care am avut foarte multe de învățat. Dar a fost și o poveste, în mare măsură predestinată. De exemplu, visul meu repetitiv în copilărie era o boltă cu foarte multe stele și întotdeauna mi-a plăcut să cred că erau stelele de la Hollywood. Aveam 3-4 ani când am început să am visul ăsta. O noapte visam bolta cu stele albastre și o noapte visam bolta cu stele roșii, niciodată verzi (râde). Mai târziu, m-a impresionat foarte tare pentru că era unul din wall-urile de la calculator, l-am regăsit, dar evident că așa ceva acum aproape 60 de ani nu exista.
Ce filme erau agreate în perioada comunistă?
Depinde de cine. Publicul își dorea foarte tare să vadă filme americane dintotdeauna, ceva filme franțuzești și italienești se vedeau la un moment dat, mai mult pe la cinematecă și mai puțin în oraș, iar în oraș, de pe la jumătatea anilor 80 nu mai veneau decât filme din fostele țări comuniste și, bineînțeles, nu filme cu problemă. Adică în nici un caz, nu vă imaginați că venea vreun Jiří Menzel sau Wajda, care erau foarte curajoși, deci astea erau acceptate de cei la putere, iar publicul a fost cu mult mai mult discernământ cinematografic.
Cum vă desfașurați munca în Epoca de Aur? Care era modul de lucru? Aveați un studio improvizat în care traduceați sau dublați filmele?
Eram redactor la Televiziune, motiv pentru care vedeam filme, pe care după aceea le prezentam unei comisii de cenzură, notam ce trebuie să scot din ele. Dacă erau în engleză sau în franceză, trebuia să le și traduc simultan, după care le revedeam la montaj, după care, împreună cu un editor de imagine, tăiam ce era de tăiat, le pregăteam pentru emisie. Încearcam să nu încurc rolele, pentru că se lucra și pe 35 și pe 16 milimetri și, după aceea, le vedeam cu toții la televizor. Titrajele se dădeau în principiu în direct, direct în studio, ceea ce era destul de complicat, mai ales dacă era un film lung, stăteai și învârteai acolo de câte o mie de ori. Un film lung are între 300 și 1200 de titluri, deci practic, era o chestie mecanică, ca un fel de papirus pus într-un aparat și tu îl învârteai . Era inventat de un stângaci și trebuia să ai grijă să nu te duci nici mai sus, nici mai jos, că altfel nu mai vedeau cei de acasă.
Nu aveam studioul meu, lucram în studioul inginerului Zamfir, care nu era în tv. Nu aș putea spune că era chiar un studio, era o încăpere undeva la un demisol și în felul ăsta nu era foarte multă gălăgie. Erau două video-uri, un televizor și un sistem de mixaj extrem de primitiv, dar foarte eficient. Aveam niște căști, un microfon și se mixa originalul cu vocea respectivă.
În acea perioadă, erați cea mai cunoscută voce din România, dupa cea a lui Nicolae Ceaușescu. Pe toate casetele video se auzea vocea dumneavoastră, incusiv la desene animate. Cum ați perceput acest succes și ce urmări au fost?
Povestea cu cea mai cunoscută voce după a lui Nicolae Ceaușescu îi aparține lui Constantin Fugașin și apare în „Chuck Norris vs Comunism”. În primul rând, nu se auzea doar vocea mea, mai erau câteva voci, au fost diverse încercări. Sigur că vocea mea se auzea la mai multe filme, exista traducătorul de germană, care era un bărbat, iar personal, nu mi s-a părut în faza initială că ar fi un succes, era doar o izbândă că reușeam să văd filmele. Pentru mine, asta conta enorm, nu-mi dădeam seama nici cum circulă ele, nici câtă lume le vede, nici cât de mare e importanța lor, în sensul că lumea avea un strop de speranță cu ele și putea să mai vadă dincolo de ceea ce mai era cu putință la televizor, mai ales din ‘85 încolo, când am început să traduc eu pe casete, că mai erau doar două ore de program la televizor.
Dacă ar fi să vorbim despre o istorie a filmelor începând din anii 80 până în prezent, care au fost peliculele la modă si cum a evoluat gustul publicului cinefil?
În primul rând, publicul a trebuit să fie recâștigat pentru că după ‘90, tot mai puțină lume mergea la cinema, între altele, pentru că erau foarte multe posturi de televiziune și era așa un fel de sitcom permanent, erau toate întâlnirile politice care tentau mai mult decât orice serial. În plus, intraseră și telenovelele. Publicul cinefil a evoluat foarte tare în ultimii ani datorită festivalurilor, pentru că acest public a reușit să vadă și altceva, a reușit să vadă și filme independente, a reușit să vadă și filme foarte rare, care în mod normal rulează o singură dată, despre care de obicei doar se citește. Nu știu dacă e neapărat o chestiune de gust care ar fi evoluat. La cele românești, lumea merge pentru că este avidă de comedii. Oamenii merg să vadă filmele care au luat premii, ceea ce este o dovadă de respect față de cei care au lucrat la ele. Pe de altă parte, cred că ar dori ceva mai puțin sofisticat, pentru că este evident că filmele noastre actuale sunt foarte sofisticate pentru public, care nu e dornic pentru așa ceva.
V-ar fi plăcut să jucați într-un film?
Am jucat deja într-un film, în “Comrade Detective”, care a avut premiera de curând în America. De fapt, este o mini-serie, în care joacă și Florin Piersic Jr., și am avut un rol scurt, sunt un înger. Mi-ar fi plăcut în general, dar eu nu știu poezii, spre exemplu, și nu pot să reproduc texte scrise de alții, din punctul ăsta de vedere mi-ar fi fost mai complicat. În schimb, joc într-o piesă a lui Chris Simion, “A.A.A.”, piesa ei ca să construiască teatrul. Deci da, mi-am dorit dintotdeauna lucrul ăsta, chiar dacă nu neapărat mărturisit, și sigur dacă îți dorești foarte tare, până la urmă se și întâmplă.
Din această toamna, la Happy Channel ne oferiți “Întâlniri fericite” cu oameni importanți din lumea artistică. Cum a luat naștere acest proiect de suflet?
Tot din pasiunea pentru film. M-am întâlnit cu Ruxandra Ion la premiera iSerialului “Când mama nu-I acasă”, mi-a plăcut foarte tare. Atunci s-a făcut o prezentare a filmelor de la tv, prezentări ușor să le zicem deja vintage, inclusiv pentru serialul “Păsărea Spin”, și am fost foarte fericită când a venit cu ideea emisiunii. Propunerea acestui proiect a venit fix de ziua mea. Mi-a plăcut foarte mult, pentru că publicul nu cunoaște suficient actorii mai tineri, care au luat premii extrem de importante, de la Cannes până la Berlin și trecând prin toate celelalte festivaluri. Mai mult, este o cunoaștere ușor și sentimentală. Încerc de fiecare dată să nu fie ceva foarte strict, ci să fie amintiri cât mai duioase.
Dacă nu ați fi ajuns un renumit critic de film, ce altă meserie ați fi îmbrățisat cu succes? Ce alte pasiuni aveți?
Sigur mi-aș fi dorit să fiu doctor, dar știi cum e, între una și alta, este foarte complicat! Am ajuns și eu doctor de filme, așa din când în când, mai pun câte un diagnostic, uneori îl mai greșesc (glumește). Este clar că nu eram construită pentru așa ceva, dar mi se pare, cum spun eu : “între noi și Dumnezeu sunt doctorii”, dar nu am ajuns până la nivelul ăsta. Ce alte pasiuni? Muzica, teatrul, călătoriile după care am râvnit 33 de ani, cât nu am putut călători, înghețata și caramele. Există o rețetă de caramele pe care o fac o singură dată pe an, de ziua mea.
Cum este Irina Margareta Nistor în viața de zi cu zi? Cui împărtășiți bucuriile sau tristețile?
Este foarte ocupată, din fericire, programul este foarte strâns, foarte diferit de fiecare dată. Fac cu mare pasiune absolut tot ce fac, emisiunile de televiziuni, de radio, scris, festivalurile pe care le prezint în străinătate sau acasă și, bineînțeles, filmele pe care vreau să le văd în fiecare clipă.
Știu că la un moment dat luaseți în calcul ideea adoptării unui copil. Ce hotărâre ați luat în acest sens?
Îmi plac foarte mult copiii, este poate regretul meu cel mai mare că nu am copii. Până la urmă mi-am dat seama că nu aș putea să fiu decât o mamă pe termen scurt, adică nu aș putea să îmi asum o răspundere de genul ăsta. Îmi dau seama inclusiv pentru pisoiul și câinele meu că îmi este foarte greu să le fiu atât de aproape pe cât aș vrea, să fiu acasă pe cât aș vrea, adică nu pot între una și alta. În momentul în care ai o răspundere atât de mare a unui copil, mi s-ar fi părut o poveste ușor neserioasă. Pe de altă parte, din când în când, îmi place să iau câte un copil și să-l răsfăț câte o zi întreagă, este foarte plăcut!
Dacă ar fi să dam timpul înapoi, ce ați schimba în viața dumneavoastră sau ce greșeală nu ați mai repeta?
Mă socotesc suficient de privilegiată ca să nu-mi doresc să schimb ceva în viața mea. Aș fi vrut să trăiască mai mult părinții mei și să apuc să călătoresc cu ei și să încep să fac călătoriile din copilărie, dar în general nu aș face schimbări. Sunt prietenii pe care i-am mai pierdut pe parcurs, ei continuă să existe, dar nu ca prieteni. Probabil că aș fi făcut mereu aceleași greșeli, așa că este inutil, încerc să mă gândesc doar la anii în care ne-a fost bine împreună.
Foto: Facebook