INTERVIU. Mihai Sturzu, fost membru Hi-Q: „Acum vreo două luni, universul a decis să-mi reseteze viața”

După 18 ani în care a bătut țara în lung și-n lat cu trupa Hi-Q, Mihai Sturzu a intrat în politică, la îndemnul lui Victor Ponta, și a fost parlamentar PSD. 

În urmă cu șase ani, a decis să părăsească și politica, pentru un vis din copilărie: acela de a deveni pilot. Din 2017 este pilot la Wizz Air și a acumulat deja peste 2.000 de ore de zbor. 

Într-un interviu pentru Libertatea, Mihai Sturzu, acum în vârstă de 42 de ani, a mărturisit că a ales să se îndepărteze definitiv din politică după ce și-a dat seama că nu are „ce-i trebuie” pentru a rezista. 

„Sincer, acum, uitându-mă în urmă, aș fi putut să fac și lucruri mai bune cu viața mea”, spune Mihai, deși recunoaște că a fost o experiență care l-a maturizat. „Mă consumam enorm, acum nu mai citesc nici măcar știrile”, mai spune fostul parlamentar PSD. 

Nici de muzică nu îi este dor, trăiește doar pentru cariera de pilot, care-i aduce satisfacții. O schimbare în viața lui a survenit odată cu o despărțire. Una care l-a trezit, cum spune el. Merge la psiholog și spune că acum e un om „mai mișto”, din toate punctele de vedere: „Mi se pare genial ce trăiesc”. 

Recomandări

13 români, dați dispăruți în inundațiile din Spania, anunță MAE

„Mă uitam pe cer și vedeam avioanele cum trec”

Libertatea: Ai trecut deja prin două cariere până acum: cântăreț și politician. De unde visul de a deveni pilot, cea de-a treia?
Mihai Sturzu: Din fragedă copilărie. Primii ani din viață i-am petrecut în comunism, aveam 10 ani la Revoluție. Am copilărit în Brașov. Știam o chestie foarte simplă despre acest comunism, împărțit cu prietenii și familia mea: că nu aveam voie să avem pașapoarte, ca acum. Nu puteai să pleci din țară, să zici că te duci la Londra, la Paris, la New York etc. 

Bine, nu era așa o tristețe, că nu știam cum e altfel. Însă, copil fiind – și acum mă văd în curtea Școlii Generale numărul 8 din Brașov, jucând fotbal – mă uitam pe cer și vedeam avioanele cum trec. Și speram ca măcar o dată în viața asta să văd și eu cum se vede lumea de sus. Să fiu și eu măcar pasager într-un avion. 

Pe atunci era un vis la fel de imposibil cum ar fi astăzi, de exemplu, să te duci pe Marte. Ei bine, pe la 30 și ceva de ani, pe când eram într-o tabără cu un grup de oameni foarte mișto, am făcut un exercițiu care se numea „Ziua perfectă” – o introspecție despre ce vrei să fii. Mi-a reamintit că vreau să mă fac pilot. 

Mihai Sturzu:

Deși eram pe culmile succesului cu trupa Hi-Q. Prin urmare, am început școala de piloți, la Brașov, la 32 de ani, și mi-am luat această primă licență PPL (Private Pilot License). Am zburat mult cu acest tip de licență, câteva sute de ore, până când, la un moment dat, alți prieteni de-ai mei piloți m-au rugat să mă duc cu ei la cursurile pentru licența care se numește ATPL (Airline Transport Pilot License), adică să zbori cu avioane de linie, pentru că erau doar trei și aveau nevoie de un al patrulea individ să le completeze grupa la școală. Am zis: bine, mă, vin cu voi. Eram deputat pe vremea aia. Am terminat și această licență, care mi-a plăcut foarte mult. A fost o surpriză neașteptată, chiar și pentru mine. 

Recomandări

Guvernul vrea să înlocuiască sobele tradiționale ale românilor cu pompe de căldură. „Costurile sunt enorme”, spun specialiștii

 – Ți-a fost greu? Nu pare așa un fleac.
– A fost foarte greu. Că nici nu mai eram cel mai tânăr copil din curtea școlii, știi? Aveam 36 de ani. Fiecare dintre noi avea un alt job, iar un an am făcut doar teorie. Doi ani a durat tranziția mea de la licența de pilot privat la licența de pilot de linie. În mod normal, durează mai puțin. 

A fost greu, dar foarte plăcut, tot procesul e extraordinar. Am făcut acolo și primul modul de zbor de noapte, mi s-a părut un miracol. Am făcut multe simulări. Am dat foarte multe examene. Am terminat în 2017, am fost la un singur interviu de angajare, pe care l-am și luat. 

– La Wizz Air. Cum a fost la interviu?
– Da. Mie mi s-a părut foarte greu. M-am pregătit atât de mult, încât cu o lună înainte nu am ieșit deloc din casă. Mă trezeam, mâncam, mă apucam să învăț, luam o pauză la prânz, mâncam, învățam, iar seara ieșeam doar să fac o plimbare sau să alerg o oră, apoi mă culcam, ca a doua zi să fiu pregătit să învăț din nou.

În cazul meu, interviul a durat două zile. Din 16 oameni, doar patru au luat interviul. Au fost două zile cu probe teoretice, psihologice, interviu de HR, interviu tehnic ș.a. Am fost foarte fericit când m-au sunat să-mi spună că am luat interviul, a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea profesională. 

Recomandări

Cum protejează Înalta Curte „intimitatea” inculpaților în fața anchetelor DNA și DIICOT. Lista VIP-urilor care au scăpat de interceptări acuzatoare

„Țin minte și acum prima decolare”

– Îți amintești cum a fost primul zbor?
– Da, țin minte. Bine, primul zbor nu vine așa, după interviul de angajare. Te mai duci apoi să faci modulul în care începi să înțelegi filosofia avionului cu care zbori. Am plecat la Toulouse pentru a învăța totul despre seria de avioane Airbus A320, cu care zbor eu, unde am stat o lună și jumătate. Apoi, am mai plecat o lună la Budapesta, unde am învățat toate procedurile companiei, și apoi am început să zbor cu pasageri în spate, însoțit de un comandant care îmi făcea trainingul. 

Țin minte și acum prima decolare, de la Otopeni la Luton, cu un Airbus A321. Dacă închideam ochii, știam tot ce urmează să se întâmple. Tot, tot, eram atât de concentrat la ce făceam, încât, la un moment dat, comandantul îmi spune: „gata, uită-te și tu pe geam să vezi ce frumos e!”. Era un italian, Andrea era numele lui.

Trecuseră vreo 20 de minute de la decolare, în mintea mea erau doar cinci, atât eram de concentrat. Abia atunci am conștientizat că mi s-a îndeplinit visul, când m-am uitat pe geam. Am zis, „Doamne, unde sunt acum, nu-mi vine să cred!”.  

Mihai Sturzu:

– Ai avut și zboruri cu probleme, situații neprevăzute? 

– Nu, slavă Domnului, noi avem avioane nou-nouțe, n-am avut probleme. De exemplu, ultima dată am zburat cu un avion produs în aprilie 2021. Cel mai greu e când ești la sol, chiar vorbeam și cu alți prieteni piloți. Odată ce s-au închis ușile și ai pornit motoarele, gata, viața e bună. Problemele apar înainte să decolezi (râde). De exemplu, odată eram gata de decolare, dar ne lipseau 60 de pasageri, căci aeroportul era extrem de aglomerat. 

România, „absolut superbă” din avion

 – Cum se vede România de sus?
– Este absolut superbă. România este o țară binecuvântată de Dumnezeu, este o țară minunată, mi se pare că sunt supernorocos că m-am născut aici. 

– I-am pus lui Mihai Mărgineanu aceeași întrebare (și el e pilot), a zis că vede toate gunoaiele de sus.
– Uite, eu nu văd gunoaiele, eu văd natura asta superbă, văd munții care deja încep să fie înzăpeziți, văd râurile, văd Dunărea, văd apusuri și răsărituri superbe, văd orașele pe care le cunosc și pe care le-am bătut la pas aproape, mi se pare foarte frumoasă. 

– Cum a fost perioada de pandemie pentru tine, ca pilot?
– A fost o perioadă mai complicată, pentru că a fost o perioadă când autoritățile române permiteau călătoriile în țările verzi și galbene – în țările verzi cu orice, în țările galbene cu autocarul și cu trenul, dar nu cu avionul. Nu știu de ce. Am făcut noi, piloții, câțiva pași în a ne adresa autorităților. Dacă oamenii vor să plece din România la Barcelona, de exemplu, cum să lași 50 de oameni să meargă trei zile cu autocarul, unde nu prea se schimbă aerul, în loc să-i lași trei ore cu avionul? 

În Airbus A320, aerul se schimbă la fiecare trei minute. Aerul nou intră pe deasupra capetelor pasagerilor, aerul vechi iese pe la picioarele lor, deci fluxul este de sus în jos, nu se duce nimic în nas și avem filtre mai bune decât multe secții de ATI din țara asta, cred eu. Dar ușor, ușor, lucrurile au revenit la normal, în privința zborurilor. 

– Dar personal?
– Și personal a fost o perioadă grea. Dar revelațiile mele au venit anul ăsta. Mecanismele mele de adaptare au funcționat foarte bine atunci. În carantină a fost greu că nu zburam, dar m-am apucat să renovez apartamentul mamei mele de la Brașov, un apartament aici, în București, deci mi-am găsit de lucru, nu m-am plâns. 

Pandemia dezbină România

– Te-ai vaccinat?
– Eu am trei subiecte despre care evit să vorbesc cu oamenii: bani, religie și politică. În perioada asta am mai adoptat unul: COVID (râde). Mi se pare că atât de mult a putut să separe oamenii între ei, atât de convinși suntem că ne aflăm de o parte și de alta a baricadei, încât ne îndepărtăm noi de noi. Este o situație cu care planeta se confruntă acum. 

Nu pot și nu am dreptul să-ți spun eu cum s-o gestionezi tu. Putem să discutăm, să-ți spun ce decizii iau eu și atât, mai mult nu pot să fac. Am făcut curățenie pe rețelele mele sociale. Nu vreau să mai văd cine cu cine se ceartă. Să văd cum se formează tabere pro și contra vaccinării. Nu mă ajută. Eu nu pot să fiu responsabil acum decât pentru viața mea, iar pentru viața mea sunt responsabil. Mi-am dat seama că nu poți să convingi pe nimeni de nimic, nici cu cele mai bune argumente. Fiecare trebuie să decidă pentru el. Nu poți să-i faci unui om un bine cu forța, în nicio circumstanță. 

– Care e programul unui pilot?
– Uneori zbor mai mult, alteori mai puțin, în funcție de sezon. Și acum zburăm mult, sincer, în perioada asta de pandemie. Ce-mi place cel mai mult la programul meu e că în fiecare zi ne întoarcem acasă. Așa e modelul nostru de business, noi nu rămânem nicăieri. Mâine am patru zboruri. De la București la Bologna, de exemplu. Mă duc și mă întorc. Plec la 6.45 și mă întorc acasă la 19.15. 

Ceea ce e foarte OK, adică îți permite să ai o viață. Oricum, nu avem voie să zburăm mai mult de 100 de ore într-o lună și nu mai mult de 900 de ore pe an. Dacă facem un calcul așa grosier, zburăm cam 14, 15 zile pe lună. 

Victor Ponta l-a sfătuit să intre în politică

– De ce ai intrat în politică?
– Pasiunea mea pentru politică a început încă din timpul carierei muzicale. Am cântat cu HI-Q foarte mult, în toată țara asta. Și de la Vama Veche la Negrești-Oaș, și de la Orșova la Dorohoi. Am cântat pentru toți președinții țării, la petreceri din astea de megafițe, dar am cântat și pentru copiii bolnavi, în cămine, am avut multe concerte pro bono. 

Am crescut odată cu trupa, am început la 16 ani, când eram doar niște copii care voiau să se distreze. Ei bine, după 30 de ani, altfel te uiți la tot ce te înconjoară. 

Așa am început tot felul de evenimente și concerte pro bono, împreună cu ONG-uri. Simțeam nevoia să dăm înapoi ceva, să contribuim cu ceva la viața acestor oameni, nu doar să-i distrăm cu muzica noastră. La un moment dat, am scris un program de educație non-formală, se numea „Modelul meu”. Mi-am dat seama, după ce și noi am fost invitați ca modele, să zic așa, la tot felul de întâlniri cu liceeni și studenți, că la vârsta de 16-20 de ani, tinerii învață mai ușor de la niște modele pe care le au în viață decât de la niște profesori, părinți, autorități. 

Ideea programului era că-mi doream cumva să ajungem la copii cu niște oameni de succes din România, care au ajuns la succes prin muncă, determinare, consecvență etc. M-am zbătut cu acest proiect foarte mult timp, iar la un moment dat nu mai știam ce să fac cu el. Aveam și un proiect TV, adică era foarte bine pus la punct.

Dar mi se părea că eram eu prea mic pentru acest proiect. Căutam o persoană suficient de „tare” care să mă ajute. Așa am ajuns la Victor Ponta, îl cunoșteam de pe la diverse evenimente.

Mihai Sturzu:

– Ce a spus Victor Ponta de proiect?
– M-am văzut cu el, i-am prezentat proiectul și mi-a zis că i se pare o chestie deșteaptă, dar că are două vești pentru mine – una bună, una proastă. Vestea bună este că acest proiect poate fi făcut și în politică, iar vestea proastă este că trebuie să intru eu în politică (râde).

„Băi, nu vreau, că eu vă știu pe voi, politicienii, v-am văzut pe la petreceri cum vă pupați cu toți, din toate partidele, și după la TV vă certați. Mi-e frică de voi. Vă știu cum vă urcați pe scenă și mințiți oamenii, iar apoi, în culise, vă felicitați pentru asta. Pe bune, nu vreau!”, i-am zis atunci. „Ți-l dau ție, spun că a fost al tău de la început și gata”. Era deputat pe atunci. În fine, am păstrat legătura, ne mai scriam, îl vedeam la TV. 

– Și totuși, cum ai făcut pasul?
– La un moment dat, erau alegeri în PSD. Eu urmăream politica așa, ca un hobby. Se anunțaseră Geoană, Năstase drept candidați la șefia partidului, și hop, apare anunțul că candidează și Ponta. Și-i dau mesaj: „Dacă tu câștigi președinția, eu îmi pun cămașa roșie și mă înscriu în partid, ha-ha”. Era o glumă, nu credeam că are șanse. Apoi, pe la 3, 4 dimineața, eram în Sibiu, și-mi bârâie telefonul în buzunar. Când mă uit, Ponta – „Te aștept luni cu cămașa roșie!”. Practic, a fost o promisiune care a pornit dintr-o glumă, dar pe care mi-am ținut-o. 

– Ai devenit PSD-ist.
– Da, eu credeam în social-democrație și cred în stânga asta mai centrată. Mi se părea că se naște o echipă de oameni tineri și mișto, erau oameni apropiați de vârsta mea în PSD pe vremea aia. Victor mi se părea un om cu charismă și cu un plan bun și așa am intrat în politică. Apoi, natural, au venit și celelalte funcții – de consilier pe probleme de tineret al prim-ministrului Victor Ponta, deputat în Parlament. Se lega cu ce-mi doream eu, să ajut tinerii, nu eram doar unul pus pe acolo. 

Sincer, acum, uitându-mă în urmă, aș fi putut să fac și lucruri mai bune cu viața mea, în cei cinci, șase ani de politică. Dar a fost o experiență bună pentru mine, am învățat din ea, sunt un om mai matur acum datorită experienței mele în politică. 

A renunțat total la politică

– Regreți că ai făcut parte din PSD?
– Nu. Știu că acest partid are o imagine foarte proastă, dar cunosc foarte mulți oameni extraordinari acolo. Știi cum e asta? La mine, la Brașov, s-au împușcat unii pe stradă. Pot eu să spun că toți brașovenii sunt niște mafioți? Aici, la București, sunt oameni care se droghează non-stop. Pot eu să spun că bucureștenii sunt niște drogați? 

Inclusiv faptul că sunt nevoiți să am astfel de discuții și să explic de ce am fost în PSD este unul dintre considerentele pe care le-am avut atunci când m-am desprins de politică. Mi-am dat demisia din partid, da, apoi am continuat ca independent. 

De curând însă, am renunțat definitiv. Nu mai am nicio legătură cu politica. În afară de faptul că mai am prieteni politicieni, oameni extraordinar de buni și de sufletiști. Sunt oameni geniali și în PSD, și în PNL, și în USR. Dar am rămas prieten cu ei și nu vorbim politică atunci când ne vedem. Pur și simplu nu mă mai interesează. Îmi văd de viața mea. 

– Ai avut și satisfacții?
– Azi, în România, avem o lege care recunoaște voluntariatul drept experiență profesională, pentru oricine, dar în special pentru studenți. Asta e una dintre ele. Și Legea partidelor – coborârea limitei de membri pentru un nou partid politic la doar trei. Sigur, nu-s cele mai importante contribuții pentru țara asta, dar sunt importante pentru mine. 

– Nu mai ești la curent cu evenimentele politice?
– Nu. Eu aflu știrile politice de la colegii mei de la sala de fitness, eu nu mai citesc nici măcar știri. Am ales să nu o mai fac. Înainte eram foarte interesat și foarte atent la tot ce se întâmplă în politică, urmăream toate emisiunile și toate dezbaterile, scriam pe Facebook, eram eu acest luptător pentru dreptate și pentru justiție. 

Dar, pe bune, în afară de faptul că mă consumam enorm și că pierdeam foarte mult timp, și că porneam tot felul de discuții, majoritatea în contradictoriu, care nu-mi făceau niciun bine, pentru ce? Se schimbă viața mea într-un fel? Nu. Am același acoperiș deasupra capului, am aceeași familie, aceiași prieteni, același job, sunt la fel de bine. 

– Dar aveai niște pârghii pe care o persoană obișnuită nu le are pentru a schimba lucrurile.
– Da, dar e greu să schimbi ceva cu adevărat, mai ales de unul singur. Sau cu o mână de oameni binevoitori. Am făcut ce am știut eu sau cât am putut eu atunci. Acum, mă concentrez mai mult pe pârghiile care duc către mine. Că dacă eu mă schimb pe mine suficient de mult și într-o manieră pozitivă, eu pot schimba lumea și din viața mea privată. Și sunt pe acest drum către schimbare. 

Nu exclude să plece din țară

– Ziceai într-un interviu că nu te-ai putut lupta cu toți „securiștii și interlopii din politică”. Ce calități îți trebuie pentru asta?
– Cine sunt eu să spun ce calități trebuie să ai ca să faci politică, atât timp cât eu n-am rezistat în politică?  

– De ce n-ai rezistat?
– Nu știu, pentru că nu sunt nici securist, nici interlop, vezi? (râde). Cred că sunt un om cu suflet bun, plin de iubire și onest. 

– Trebuie să fii opusul, deci? 
– Nu știu, doar că pe acest drum al onestității m-am oprit cu povestea mea politică. Cu Ponta, de exemplu, sunt prieten pe Instagram, dar i-am dat unfollow pe Facebook. Pe Facebook pune numai chestiuni despre politică, pe Instagram pune poze cu el și cu familia, de care mi-e drag. Îți dai seama? Chiar nu-mi mai pasă. 

– Te-ai gândit să pleci definitiv din România? Mai ales că ai vizitat atâtea țări. Știi unde e „mai bine”.
– Da, a apărut gândul ăsta în mintea mea în momentul în care mi-am luat licența de pilot și mi-am dat seama că ea e valabilă în orice colț al lumii. N-aș spune că explorez această posibilitate, pentru că am zis deja, îmi place acasă și-mi iubesc țara, dar n-o exclud. Dacă așa vrea universul, Dumnezeu, poate o să mă mut în altă parte. Dar acum sunt bine. 

Muzica, prima dragoste 

– Nu ți-e dor de muzică?
– Știi cum a fost pentru mine perioada asta cu muzica? A fost exact ca perioada de liceu, doar că a durat 18 ani. Au fost cele mai mișto momente din viața noastră, dar s-a terminat. 

Ne distram, toată ziua eram împreună, plecați la concerte, ne sudasem foarte tare. Nu eram numai colegi de trupă, eram o familie și cei mai buni prieteni. A fost o perioadă grozavă, dar care s-a terminat când nici trupa n-a mai fost adolescentă. În momentul în care trupa a împlinit 18 ani, a fost momentul când ne-am și oprit. Ne-am luat în brațe, ne-am pupat, ne-am mulțumit, am avut un ultim concert și gata. 

– Cum ați început? Îți amintești momentul în care ați hotărât să formați o trupă?
– Florin Grozea este cel mai bun prieten al meu de când ne știm. Am fost colegi de bancă în clasa I. Ne știm de la grădiniță. Părinții ne-au pus în aceeași bancă. Am crescut împreună. La liceu, am urmat profile diferite, uman și real, dar Florin mereu a făcut pian. În liceu, cânta cu clapa la Palatul Copiilor, după școală. Le plecase solistul, el știa că eu merg la cor, aveam o ureche muzicală foarte bună. M-a întrebat dacă vreau să vin să cânt cu ei. Am zis OK, era o chestie de o vară, de clasa a X-a. 

Cântau cover-uri. Și am zis, la un moment dat, hai să ne facem noi piesele noastre, să le cântăm oamenilor ceva original. Să vedem ce putem să facem noi. Dând timpul înapoi, într-o perioadă în care nu exista internet. Erau doar două studiouri în toată țara, la care nu aveai acces. Și pas cu pas, doi colegi de liceu din Brașov și-au făcut o trupă. 

Am cunoscut-o apoi pe Dana, am început să apărem la televizor și a venit succesul pentru noi. Dana a ales să cânte singură o perioadă. Așa a apărut Nicoleta în viața noastră, am început să cântăm cu ea. Am avut un succes și mai mare, apoi Nicoleta a plecat în America, la un moment dat s-a întors Dana și uite așa am ținut-o 18 ani. Povestea trupei noastre este povestea unor prieteni, de fapt, o poveste a unor oameni care timp de 18 ani s-au căutat pe ei înșiși, au căutat succesul, au căutat scopul comun și iubirea publicului. 

Ego-ul a crescut odată cu succesul

– Ați găsit succesul destul de repede. Îți amintești ce impact a avut asupra ta? Cum te-a schimbat? 
– Cu mult ego a venit succesul, eram un puști de 19 ani, e adevărat. Exact asta s-a întâmplat, eram niște copii care au devenit cunoscuți peste noapte și făceam audiențe remarcabile la TV. Ceea ce pentru niște copii de 19-20 de ani este un boost fantastic al ego-ului. 

Am avut și noroc. Faptul că educația primită de la părinți și de la profesori ne-a ținut departe de prostii, de băutură în exces, droguri, violențe, scandaluri etc. Aveam un drum al nostru. Dar e adevărat că pentru mulți ani, acest ego a fost unul destul de mare. 

– Nu v-a fost teamă, după despărțire, de uitare? De eșec, poate? În alte cariere? 
– A fost o decizie asumată de toți. Pur și simplu, fiecare explora deja alte dimensiuni ale vieții lui, astfel încât ne-am dat seama, uitându-ne unii la alții, că ne rămăsese mică muzica. Cariera asta. Pur și simplu, fiecare dintre noi voia să facă altceva. 

N-a fost o decizie ușoară, dar a fost una asumată de toți, ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze, împăcați cu tot ce făcusem până atunci, cu milioanele de oameni care au fost alături de noi și ne-au ascultat. Văd că nu există nicio petrecere din asta retro, Nostalgia, unde să nu se asculte HI-Q. Că mă trezesc cu zeci de videouri de la prieteni. Nu știu dacă ne vom reuni vreodată, dar e frumos să vezi că oamenii ne mai ascultă.

 „Nu-l las eu pe fiul meu să se facă lăutar!”

– Părinții te-au susținut cu muzica?
– Tatăl meu a fost inginer de petrol și gaze, nu mai e printre noi de opt ani. Maică-mea a fost expert contabil, iar acum e la pensie. Au fost niște părinți care m-au crescut cum au putut ei mai bine în perioada aia, să mă iubească cum au putut ei de mult, date fiind condițiile de atunci, și evident, ca pe noi toți, ne-au iubit cum au putut ei mai bine, departe de perfect. 

La început, nu au avut încredere în decizia mea de a face o trupă, chiar au fost dezamăgiți, mai ales că eu am făcut și Litere. Ziceau că am cap de fizician, de ce să mă duc la Limbi Străine? Chiar l-am auzit pe tatăl meu într-o zi vorbind la telefon cu tatăl lui Florin Grozea, căruia îi spunea: „Nu-l las eu pe fiul meu să se facă lăutar!” (râde). Cumva m-a ambiționat relația asta cu ai mei, a fost o perioadă în care am încercat să le arăt că pot să fac lucruri frumoase și a venit și momentul în care părinții mei au devenit cei mai mari fani ai mei. În cele din urmă, au fost mândri de mine.

Mersul la psiholog i-a schimbat viața 

– Ești fericit acum?
– Sunt într-o perioadă interesantă a vieții mele. Acum vreo două luni, universul a decis să-mi reseteze viața, ceea ce e foarte mișto. 

– În ce sens?
– Pur și simplu, eram pe un drum al vieții mele în care nu-mi mai găseam sensul. Mă învârteam așa între job, acasă, relație – fericită sau mai puțin fericită. La un moment dat, s-a făcut lumină în viața mea și chiar sunt pe un drum bun acum, pe un drum în care mă regăsesc și mi se pare genial ce trăiesc. Sunt un om mai mișto din toate punctele de vedere, merg la sală, mi se pare chiar că acum arăt cel mai bine din viața mea (râde). 

– Cu ajutorul terapiei s-a făcut lumină? Mergi la psiholog?
– Da. Și sunt foarte mândru de mine. Plus că citesc enorm acum, n-am mai citit atât de mult din facultate. Citesc cărți de psihologie, în special, neuroștiință, chestii legate de religie și altele. Emoțional sunt din ce în ce mai bine. Descopăr lucruri extraordinare despre mine și chiar am o relație din ce în ce mai bună cu mine însumi. Și am mai descoperit o chestie pe care am ignorat-o toată viața – această latură spirituală pe care cred că o avem cu toții. 

– Crezi în Dumnezeu acum?
– Da, cred foarte tare în Dumnezeu și mi se pare că viața mea are sens pentru că el mi-a dat-o. Și mi se pare că, în sfârșit, sunt liber de multe tipare comportamentale pe care ani buni le-am cultivat neștiind dacă-mi fac mai mult rău sau mai mult bine. Mă bucur, sunt recunoscător în fiecare zi pentru ceea ce am. 

– De obicei, această dorință de schimbare sau redescoperire vine după o pierdere. La tine cum a fost? 
– Da, așa s-a întâmplat și la mine, am avut parte de o pierdere, de o despărțire în viața personală, una care m-a făcut să mă trezesc. Și am avut și noroc, se pare că mi-am dat seama de sinele meu fals după ce totul s-a dărâmat în jurul meu. A fost un moment de reset pe care l-am primit și cu durere, e adevărat, dar cu multă energie de a mă regăsi. 

Nu știu alții ce simt, dar eu când am o carie, mă duc la dentist, când îmi rup piciorul, mă duc la ortoped. Dacă mi se pare că nu văd, mă duc la oftalmolog. Dacă am nevoie să găsesc niște lucruri în mine, îngropate din copilărie, mă duc la psiholog. Așa cum am simțit acum. E simplu. Și toată lumea ar trebui s-o facă, dacă simte. Îmi pare rău că nu m-am dus totuși mai devreme (râde). 

Mihai Sturzu:

Foto: Agerpres

Urmărește-ne pe Google News