Comentează„Imaculat” este debutul regizoral Monicăi Stan, dar ea lucra de ani buni în cinema, ca scenaristă. Monica face trecerea spre regie cu o poveste profund personală, inspirată din experienţa sa, în perioada adolescenţei, într-o clinică de dezintoxicare.
Operă însă de ficţiune, fără pretenţii autobiografice, „Imaculat” spune povestea Dariei, care ajunge în clinică pentru a scăpa de dependenţa de droguri, insuflată de prima ei dragoste. Inocenţa fetei, aşa cum o percep cei din jur, îi atrage iniţial protecţia celorlalţi pacienţi, însă curând Daria descoperă că această protecţie are un cost ridicat.
Filmul, coregizat de George Chiper, a avut premiera în România în urmă cu o lună, nu înainte de a impresiona în festivaluri. Lungmetrajul a obţinut trei premii la prestigiosul festival de film de la Veneţia: Premiul pentru debut, premiul pentru cel mai bun scenariu la Authors under 40 (Autori sub 40 de ani) şi premiul pentru regie al secţiunii Giornate degli Autori.
Săptămâna trecută, „Imaculat” a ajuns şi la TIFF – cu două proiecţii în prezenţa echipei – şi a câştigat Premiul oferit de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film.
La a doua proiecţie din Cluj, programată sâmbăta trecută, la 10 dimineaţa, sala de la cinema Arta a fost plină, chiar dacă ora nu era tocmai potrivită pentru un film dur şi claustrofob cum se anunţa „Imaculat”. Pentru aproape 120 de minute, nimeni nu a făcut niciun zgomot. Apoi a urmat o sesiune scurtă de Q&A, întreruptă prematur, pentru că moderatorul trebuia să ajungă la alt cinematograf.
„Dar poţi merge tu şi continuăm noi Q&A-ul”, s-a oferit Monica Stan, dornică şi deschisă să răspundă tuturor întrebărilor publicului, fie că se refereau la alegerile sale estetice, fie că erau mult mai personale şi intrau în problemele ei cu drogurile, din adolescenţă.
După această proiecţie, Monica Stan a vorbit cu reporterul Libertatea despre felul în care microuniversul clinicii din peliculă e, de fapt, o oglindă a societăţii în general, despre toxicitatea proiecţiilor pe care le avem despre ceilalţi şi felul în care ea a internalizat timpul petrecut în clinica de dezintoxicare.
„O eliberare faţă de fricile pe care le aveam faţă de rolul de regizor”
Libertatea: „Imaculat” este debutul tău în regie, dar lucrai deja în film de peste 10 ani, ca scenaristă. Când ai știut că vrei să faci și regie?
Monica Stan: Era ceva ce simțeam de mult. Când scriam la proiectele mele, cum e „Imaculat”, simțeam nevoia de mai mult, de ceva ce nu poți exprima prin scris și poți exprima prin regie – pentru că același scenariu poate fi abordat regizoral din multe unghiuri. La „Imaculat” am încercat cu alți regizori inițial și am simțit că nu puteau să ducă povestea până la capăt în film așa cum mi-aș fi dorit eu. A trecut mult timp până mi-am asumat eu rolul de regizor, până am avut şi încrederea că pot să fac asta.
A fost nevoie de un fel de eliberare de prejudecățile pe care le aveam eu față de rolul de regizor și de fricile mele.
– Cât de greu a fost drumul până la a filma efectiv lungmetrajul de debut, adică să obții finanțare, resurse, sprijin pentru film?
– A fost greu, în sensul că a fost un proces îndelungat de scris și a fost un lung proces interior până când mi-am asumat rolul de regizor. Am obţinut relativ uşor finanţare de la CNC, adică de la prima aplicație, dar după aceea n-am mai obținut alte finanțări. Am avut un buget foarte mic, dar scenariul îmi permitea asta. Faptul că era o singură locaţie ne-a ajutat foarte mult să reducem bugetul.
Relaţii prietenoase, care pot deveni toxice, fără să realizezi
– Cât din experiența ta ai pus în acest film?
– Am păstrat situația: faptul că eu am fost într-o clinică de dezintoxicare, că acolo erau mai mulți bărbați decât femei, că erau vulnerabili și de multe ori se nășteau relații foarte intense într-un timp foarte scurt, dar care ușor-ușor degenerau în altceva.
Majoritatea oamenilor de acolo aveau dorințe, aspirații romantice și eu am simțit asta ca pe o presiune cât timp am fost acolo. Asta am păstrat. Însă, din punct de vedere narativ, nu m-am păstrat atât de fidelă poveștii mele, pentru că nu mă interesau evenimentele propriu-zise prin care am trecut. Mă interesa mai mult esența poveștii, acest tip de dinamică ce apare într-o relație, care inițial pare prietenoasă, dar ușor-ușor devine toxică. Iar tu realizezi mult mai târziu că a devenit toxică – după ce ai trecut deja granița în toxicitate.
Pacienţii se foloseau reciproc, pentru validare
– Chiar mă gândeam că prima parte a filmului este foarte umană – ceea ce m-a surprins, dat fiind ce citisem înainte despre film -, iar partea asta întunecată se furişează aproape fără să-ţi dai seama. Există și o scenă, în care ceilalți pacienți o gâdilă pe Daria și vedem, pe chipul ei, cum se trece de la joacă la ceva mai degrabă agresiv, sumbru. E o scenă care mi se pare, simbolic, foarte bună.
– Da, cam aşa am trăit acele relaţii. Am trăit și partea bună: euforia, plăcerea, intimitatea și afecțiunea, care însă veneau cu un preț: această posesivitate sau dorință de a-l controla pe celălalt, limitarea celuilalt într-un ideal al tău.
În aceste relaţii, ce se întâmplă e că ei nu te văd pe tine aşa cum ești tu, ci văd ceea ce ar vrea ei să vadă. Tu trebuie să te conformezi acestei imagini și, dacă nu te conformezi, eşti pedepsit.
Monica Stan, regizoare:
Se zice că dragostea și ura vin la pachet. Poți să dai foarte ușor dintr-una într-alta, dar asta pentru că tu nu conștientizezi, de fapt, care sunt motivațiile tale și ale celuilalt în relație, că vă folosiți reciproc pentru validare.
Pacienții din clinică se foloseau de Daria ca să le valideze lor fanteziile și idealul despre ce înseamnă o femeie. Iar Daria, la rândul ei, în mod inconștient, folosea imaginea celorlalți despre ea pentru a se simți bine cu sine, pentru a se simți specială, ea venind dintr-o zonă foarte vulnerabilă: e adolescentă, e nesigură, ajunsă într-o clinică de dezintoxicare. Faptul că nici ei, nici ea nu conştientizează aceste mecanisme duce personajele în zona de pericol și de relație abuzivă.
„Femeia e fie pură, virgină, arhetipul fecioarei Maria, fie arhetipul prostituatei”
– În percepţiile celorlalţi despre Daria, intervin arhetipurile: ba e virgină, ba opusul. Crezi că această dinamică și acest mod de a relaționa reflectă mai degrabă societatea în întregime, și nu doar microuniversul clinicii?
– Da, categoric. Aceeaşi dinamică există în multe contexte și am întâlnit-o și în afara clinicii de dezintoxicare. Oriunde există un grup în care se formează o ierarhie încep să se manifeste aceste proiecții pe care le avem unii despre alţii.
Filmul vorbește despre reprezentarea femeii în imaginația colectivă și de multe ori ai aceste arhetipuri: femeia e fie pură, virgină, arhetipul fecioarei Maria sau arhetipul Penelopei care își așteaptă bărbatul să se întoarcă versus arhetipul prostituatei, al femeii ușoare. Și foarte ușor se face trecerea de la una la alta. Foarte ușor femeile sunt judecate.
Monica Stan, regizoare:
– Cum o vezi pe Daria – sau pe orice femeie – eliberându-se de casetele reprezentate de aceste arhetipuri?
– Cred că eliberarea Dariei vine în momentul în care nu-și mai raportează identitatea la percepția celorlalți. Pe parcursul filmului, ea se tot raportează și își tot construiește imaginea de sine prin ochii celorlalți. Dacă ceilalți te ridică, te simți și tu specială. În momentul în care ei te coboară, te demonizează, te pedepsesc, internalizezi și tu această imagine pe care ei o au despre tine. Aproape de final, ea nu mai lasă imaginea colectivă să o pătrundă şi aşa se eliberează de toată această asuprire și ostracizare.
„Feminismul înseamnă, de fapt, umanism, respect pentru oameni indiferent de gen, clasă, etnie”
– Ai zice că „Imaculat” e un film feminist?
– (râde) Cred că da. Depinde ce înțelegi prin feminism. Pentru mine, feminismul înseamnă, de fapt, umanism. Nu e ceva ce ține de gender. Pur și simplu, e un fel de respect pentru oameni, indiferent de gen, indiferent de clasă, indiferent de etnie. Cam așa înțeleg eu feminismul, într-un sens foarte larg, aplicabil multor grupuri și da, în sensul ăsta este un film feminist.
Feminismul nu e doar pentru drepturile femeii, e și pentru drepturile bărbaților, pentru că și ei sunt într-un sens discriminați și dezavantajați: bărbații nu trebuie să fie emoționali, nu trebuie să fie vulnerabili, nu trebuie să plângă, adică şi ei au multe: nu trebuie. Sau trebuie: trebuie să fie puternici, curajoși, și tot așa. Fiecare rol de gen vine cu avantajele și dezavantajele sale, şi despre asta e vorba în film: cum ne debarasăm de aceste presiuni care vin cu rolul nostru social.
– Mă întrebam dacă îl consideri feminist, pentru că, în cazul „Imaculat”, în centru este Daria și fiecare bărbat din jurul ei la un moment dat se raportează la ea ca la un teritoriu, ca la un obiect. Încearcă să-și exercite controlul, chiar și atunci când spun că fac asta ca să o protejeze. Toată lumea vrea să o protejeze, dar, de fapt, de cine o protejează? Că ei par să fie şi pericolul.
– De altfel, e ceva prin care am trecut. De multe ori, bărbații pe care îi întâlneam aveau această dorință de a mă proteja și mereu îmi spuneau cum cel de dinainte, sau situația în care am fost, m-a victimizat. A fost un lanţ întreg de bărbaţi care încercau să mă convingă de acelaşi lucru.
Erau bine intenționați, dar, cum ei se poziţionau în rolul de salvator, eu automat mă poziționam în postura de victimă. Până când am realizat responsabilitatea mea în dinamica asta şi că eu nu trebuie să fiu o victimă, nu trebuie să mă prezint ca o victimă și nu trebuie să mă las reprezentată ca o victimă.
Dar m-am gândit şi cum ar fi fost să fi scris „Imaculat” cu un personaj principal masculin. Aș fi putut să fac și asta, adică povestea era universală. Putea fi făcut un film cu un bărbat în centru, asupra căruia sunt aceste presiuni și aceste proiecții pe care grupul le formează despre el, și cum reușește el să se elibereze.
„Deşi păream o victimă, aveam o responsabilitate în crearea acestei dinamici între mine şi ceilalţi”
– Cum a fost pentru tine să te întorci la perioada aceea, să revizitezi experiența din adolescență pentru a scrie scenariul? Ai înțeles altfel niște lucruri, cu mintea de-acum, față de cum le percepeai atunci?
– Da, m-am schimbat foarte mult din adolescență. Și dacă aș fi făcut filmul ăsta acum trei ani, ar fi fost foarte diferit. În fiecare an vedeam altfel lucrurile, transformarea și maturizarea mea se reflectau în ceea ce făceam. Pe măsură ce a trecut timpul, am înțeles mult mai bine dinamica asta care se creează în relaţii dintr-un grup, în relațiile de putere și în raportul femeie-bărbat.
Cel mai mult m-a interesat responsabilitatea mea, pentru că, deși păream o victimă poate în situația respectivă, totuși aveam o responsabilitate pentru crearea acestei dinamici dintre mine și ceilalți.
– Ce vârstă aveai când s-a întâmplat?
– Aveam 19 ani. Bine, povestea mea reală se derulează pe vreo doi-trei ani dar, în film, pentru naraţiune, am redus-o la o perioadă de câteva săptămâni, pentru că nu evenimentele în sine mă interesau.
„În clinică, oamenii sunt singura ta resursă”
– Cum ai gândit imaginea filmului, cu aceste cadre strânse şi mai degrabă claustrofobe? („Imaculat” e filmat 4:3).
-A fost o alegere intuitivă, pentru că eu asta vedeam. Mă gândeam ce văd când scriam o secvență și vedeam fețe de oameni. Chiar îmi doream foarte mult ca oamenii să fie în centrul atenției. Nu puneam accentul pe spațiu și pe detalii de scenografie, pentru că nu doream să distrag atenția de la ce era esențial. Mi se părea suficient să lucrez cu actorii, cu fețele şi trupurile lor, ca să transmit ce era de transmis.
De altfel, când eşti în clinică, tu ai doar oameni, asta e singura ta resursă de acolo și asta și folosești pentru a face față vulnerabilității emoționale pe care o ai. Te folosești de relațiile cu ceilalți pentru a primi dragoste, atenție, validare.
Monica Stan, regizoare:
Am vrut să reiasă acest lucru și în stilul vizual, să fii foarte aproape de ei. Am mers pe estetica de portret, în primul rând al Dariei, dar și al celorlalți, pentru că fiecare personaj are momentul lui individual.
Mai era şi sentimentul pe care îl ai în clinică: şi claustrofobic, dar și de intimitate, un sentiment pe care puteai să-l transmiți doar prin acest stil vizual. Şi, în plus, e senzația de confuzie spațială și temporală, pe care tot așa o ai ca pacient. Nu știi când ești într-o cameră, când ești în alta, nu știi când trece timpul.
– Ştiam că e vorba doar de câteva săptămâni la dezintoxicare, dar pare că se întâmplă foarte multe lucruri, încât într-adevăr, şi ca spectator, pierzi la un moment dat noţiunea timpului.
– Chiar erau săptămâni, dar sunt atât de intense. Când intri într-o clinică de dezintoxicare, tu nu mai ai intimitate. Ești mereu în interacțiune cu ceilalți, cu oameni noi, față de care trebuie să te poziționezi în mod constant.
Mereu interacționezi cu ei, fie că vrei, fie că nu vrei și nu ai timp să reflectezi, nu ai timp să te gândești, ești mereu în acțiune. E o chestie foarte socială și, din cauza asta, percepția asupra timpului se schimbă foarte mult. Ți se pare că se întâmplă foarte multe lucruri, deși, de fapt, nu se întâmplă nimic, sunt doar schimburi emoționale.
Eu nici n-aș putea să povestesc ce am făcut eu cât am fost în clinică, pentru că nu-mi aduc aminte, doar era foarte intens la nivel emoțional. Se creau niște tensiuni între tine și ceilalți, aveau niște așteptări de la tine, tu le simțeai, simțeai obligația de a le împlini.
Monica Stan, regizoare:
Era un joc psihologic, adică se întâmpla foarte mult în capul meu. De aceea, nici nu am păstrat narativ prea mult din povestea mea.
„Asistentele erau foarte prietenoase, foarte mămoase cu pacienţii”
– Din clinica din film lipsesc mai mereu medicii şi asistentele. La fel se întâmpla și în clinica reală, era aceeași lipsă de supraveghere și de intervenție?
– Nu se băgau, dacă nu exista o problemă. Existau niște reguli când te duceai să-ți iei metadona, sau că nu aveai voie să ieși, că nu aveai voie să primești anumite substanțe – inclusiv ciocolată, cacao, cafea, pentru că nu aveai voie niciun stimulent. În interacțiunea dintre noi nu interveneau decât dacă erau dovezi clare de abuz. Nu se băgau dacă totul părea consensual.
În realitate, când am fost eu internată, asistentele erau foarte prietenoase, foarte mămoase cu pacienții.
– Era o clinică de stat?
– Da, dar nu era la spitalul de psihiatrie, unde lucrurile stau altfel. Era o clinică foarte mică şi nou deschisă pe atunci. Era chiar foarte bună, dar în film am ales să nu fie așa de prezent personalul medical, pentru că nu era focusul. Nu este un film despre instituție sau despre sistemul de sănătate din România.
– Ai preferat să te concentrezi pe lumea pacienţilor.
– Şi chiar aşa e: se formează o lume a pacienților. Chiar dacă personalul medical e prezent, ele n-au cum să știe toate subtilitățile din relațiile dintre pacienți.
Fragilitatea imaginii celorlalţi despre tine
– În ce fel crezi că te-a marcat timpul petrecut la dezintoxicare, cu ce-ai rămas?
– Am realizat că nu trebuie să mă las sedusă de imaginea celorlalţi despre mine, chiar dacă aceasta este pozitivă. Pentru că am învățat acolo și reversul și am văzut cât de fragilă e, de fapt, această imagine și cât de departe poate fi ea de cine ești tu cu adevărat.
Și al doilea lucru care mi s-a părut foarte important a fost să văd cum sunt eu responsabilă pentru orice fel de situație în care intru, chiar în cazurile în care sunt privită ca o victimă sau mă simt victimizată. Am realizat cum pot, prin asumarea responsabilității, să ies din acel tip de dinamică.
Discriminarea pozitivă e necesară
– Există un val nou de cineaste în România, după cum arată și programul de la TIFF din acest an, care le include şi pe Alina Grigore („Crai nou”) sau Ligia Ciornei („Anul pierdut 1986”). Dar sunteți încă foarte puține regizoare. De ce crezi că se întâmplă asta?
– E cunoscut faptul că, în mai multe industrii, sunt mai puține femei în poziții de conducere. Chiar și atunci când sunt industrii dominate de femei, în pozițiile de conducere sunt în continuare mai mulți bărbați. Sunt diferite studii pe tema asta. Încă avem un dezechilibru moștenit din anii de patriarhat – să zic așa, grosso modo, dar cred că lucrurile arată tot mai diferit. Există și un val de discriminare pozitivă vizavi de femei, care scoate tot mai mult în evidență femeile, dar într-un fel tot discriminatoriu.
– Și nu ești de acord cu această tendință?
– Cred că e necesar (spune pe un ton resemnat). Nu pot să zic că nu sunt de acord, pentru că a fost un dezechilibru înainte şi, ca să existe un echilibru, trebuie puțin mers în direcția cealaltă.
La un moment dat o să se echilibreze lucrurile şi nu o să-ți mai pui problema cine e bărbat, cine e femeie, ci pur și simplu o să-l iei drept cine e el. Că e femeie, că e bărbat, ar trebui la un moment dat să nu mai conteze în discuție, dar încă contează. Clar, lucrurile se schimbă, și nu doar în cinematografie. Urmează să fie schimbări și pe alte planuri, pentru alte minorități, cele etnice, de exemplu. Ar trebui să existe același proces pentru toată lumea, nu doar pentru femei.
Fotografii: Vlad Chirea
Libertatea îşi propune să ofere o voce egală femeilor în reprezentarea lor din media și crede în puterea #EqualVoice pentru a face mai vizibile femeile în presa românească, pentru a include vocile lor și perspectivele feminine. Fie că vorbim de jurnaliste, de surse, de specialiste sau de comentatoare / editorialiste, doar așa putem reflecta echilibrat societatea.
Libertatea își folosește capacitatea jurnalistică și tehnologică de a promova valorile în care crede: egalitatea între femei şi bărbați.
Vezi noutățile din cadrul inițiativei EqualVoice!