ComenteazăRegizorul Nae Caranfil a fost recompensat recent cu Premiul de Excelență la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF). Cu trei zile înainte de a primi acest premiu, a aflat că proiectul cu care aplicase pentru o finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC) a fost respins, cu un punctaj de 5,86.
Într-un interviu pentru Libertatea, regizorul în vârstă de 60 de ani vorbește despre importanța criticilor și a festivalurilor, despre cinematografie și succes, dar și despre cum s-a simțit ca spectator la filmele sale.
„E pericoloso sporgersi” în 4K
La cea de-a 20-a ediție TIFF, care a avut loc la finalul lunii iulie la Cluj-Napoca, lungmetrajul de debut al lui Nae Caranfil, „E pericoloso sporgersi”, a fost proiectat într-o copie restaurată în format 4K. Spune că a fost cea mai mare bucurie.
„Cinematograful nu a fost făcut pentru mici grupuri de abonați”
Libertatea: Domnule Caranfil, spuneați cândva că ați avut șansa ca publicul să vă îmbrățișeze filmele. De ce filme mai sunt atrași astăzi spectatorii?
Nae Caranfil: Publicul e atras și de filme imbecile, dar poate fi la fel de bine, sau mai bine, atras de filme bune, în măsura în care acestea nu sunt făcute împotriva lui. Cred că există filme de autor sau filme de festival inepte și filme de festival superbe. După cum există filme-spectacol cretine și filme-spectacol de geniu. Ajunge să ne gândim la Federico Fellini sau la Charlie Chaplin, ca să vedem că, în general, cinematograful nu a fost făcut pentru mici grupuri de abonați, ci pentru oameni care vor să petreacă un timp din viața lor într-o viață paralelă, dar mai interesantă decât cea pe care o trăiesc.
– S-a întâmplat vreodată să fiți spectator la filmele dumneavoastră, fără să vă anunțați prezența, ca să vedeți reacțiile publicului și să înțelegeți cum s-a simțit?
– Da, în general, când am ocazia, îmi place să fac exercițiul ăsta, pentru că publicul nu e niciodată același, iar felul în care spectatorii sunt captați de spectacolul de pe ecran devine pentru mine spectacolul de a-i vedea pe ei reacționând. Ce e paradoxal e că filmul devine altceva în funcție de publicul fiecărei proiecții.
Când „publicul a reacționat greșit și și-a făcut singur un deserviciu”
– Au fost și reacții ale spectatorilor care v-au dezamăgit?
– Totdeauna există, la nivel de detaliu, la nivel de moment, lucruri care nu funcționează pentru acel public cum au funcționat pentru alt public. Dar astea sunt inerente. La proiecția „Restul e tăcere”, de la TIFF, cea mai bună replică din film a fost anulată, nu s-a mai auzit, pentru că a fost scufundată în hohotele de râs stârnite de replica anterioară, care nu era făcută să fie comică. Deci acolo publicul a reacționat greșit și și-a făcut singur un deserviciu.
– Ca spectator la filmele dumneavoastră, ați avut vreodată impresia că filmele capătă altă viață decât cea la care v-ați gândit când l-ați făcut?
– Nu altă viață, o viață mai intensă. Slavă Domnului, nu mi s-a întâmplat să fac vreun film pe care să mi-l doresc într-un fel și el să iasă altceva decât ce am intenționat.
– Cum definiți succesul în cinematografie? Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca un film să aibă succes?
– Nu-mi pun foarte mult problema așa, pentru că există o multitudine de forme ale succesului, inclusiv succesul ieftin, succesul facil. Eu încerc să fac filme care să-mi placă mie și știu că dacă îmi vor plăcea mie, voi avea și un public pentru ele. Pentru că eu sunt un public bun – sunt jumătate cinefil, jumătate coafeză. (râde)
– Adică?
– Adică am și rafinamentul de a privi subtilitatea unui discurs cinematografic, dar în același timp vreau să fiu emoționat, vreau să fiu dus de mână în jurul unei povești pe care vreau să o descopăr ca și cum aș fi un copil. Am spus coafeză, dar putem înlocui chiar și cu un copil.
Mă deranjează filmele în care autorul nu are intenția sau intuiția de a ghida spectatorul pe parcursul poveștii și-l lasă ca pe un naufragiat pe o insulă.
Nae Caranfil, regizor:
Criticii și festivalurile, în lumini și umbre
– Ați terminat facultatea cu nota 10.
– Toți terminăm cu nota 10. (râde)
– Simțiți că a contat în vreun fel? Ce dă valoare unui regizor – nota, criticile?
– Critica este importantă pentru că ea departajează, altfel se întâmplă ce pățeam noi în facultate și în diverse alte medii, și anume uniformizarea valorilor. Uniformizarea valorilor este făcută să apere mediocritatea și să o tragă artificial în rând cu excepția, astfel încât excepția să nu mai conteze. Deci, critica are un rol important, deși acum, prin accesul la social media și alte mijloace, criticul devine din ce în ce mai insignifiant în peisajul cinematografic. Dar pentru mine are importanță, pentru că exact asta face: ierarhizează niște valori fără să absolutizeze judecata lui de valoare. De multe ori, confuzia de valoare există și în mediul criticilor.
Un critic bun e important pentru cinema. Un critic prost îi face cinemaului, artei filmului un deserviciu.
Nae Caranfil, regizor:
„Frica de a-ți asuma o părere, o opinie individuală”
– Cât de importante sunt festivalurile în peisajul cinematografiei?
– Teoretic, ele ar trebui să fie foarte importante. Practic, din punctul meu de vedere, festivalurile fac rău filmului de autor.
– De ce spuneți asta?
– Pentru că așa cum la un film mainstream există grile, în filmul de festival există, de asemenea, grile care sunt artificiale, care sunt făcute să uniformizeze stilistica cinematografică în loc să încurajeze diversitatea. Filmele de festival încep să semene între ele, indiferent din ce țări provin. Există un calibraj pe care, dacă ești un cineast cu o anumită doză de impostură în tine, îl aplici. Selecționerii, care în ultimul timp nu sunt nici ei, după umila mea părere, niște lumini și se iau după exemplul precedent, aleg filme care sunt deja verificate în festivaluri. Asta pentru că nu-și doresc să riște pentru că postul lor este călduț și nu vor să și-l pună în pericol.
– Cum credeți că ar putea să se schimbe asta?
– Nu știu, nu este treaba mea să repar această situație.
– Dar de ce credeți că se întâmplă astfel de lucruri?
– Confuzia valorilor, lenea intelectuală și prudența. Frica de a-ți asuma o părere, o opinie individuală.
Oportunitățile și primejdiile Festivalului de la Cannes
– Aveați 33 de ani când ați debutat la Cannes, chiar cu „E pericoloso sporgersi”, primul dumneavoastră film. Cât de mult simțiți că v-a influențat parcursul acel moment și cum ați reușit să vă păstrați cu picioarele pe pământ?
– Păi, poate faptul că m-am păstrat cu picioarele pe pământ se datorează fix faptului că nu am mai fost la Cannes cu alte filme. Atunci nu am avut posibilitatea să mă îmbăt cu apă rece și să spun: „Băi, dacă Festivalul de la Cannes m-a luat în brațe și fiecare lansare de film o fac acolo, înseamnă că eu contez, că sunt cineva important în istoria cinematografiei sau măcar în istoria cinematografiei românești. Atunci nu pot da greș”.
– V-ați fi dorit să se întâmple asta?
– Sigur că mi-aș fi dorit, cine nu și-ar fi dorit? Este un moment de vânt în pupă, îți întinzi aripile și simți că zbori. Există momente care te îmbată când ai succes într-un festival, dar beția asta poate să devină nocivă, periculoasă la un moment dat.
Ce crede că a greșit la Cannes
– Credeți că asta v-a făcut să deveniți mai prudent în alegerea temelor filmelor dumneavoastră?
– Nu, absolut deloc. Eu nu m-am calibrat pentru festivaluri și nu m-am calibrat pentru nimic.
– Ce sfat i-ați da astăzi unui tânăr regizor care ar ajunge pentru prima dată la Cannes?
– I-aș spune să ia Cannes-ul nu ca pe o vacanță, ci aproape ca pe o filmare. Trebuie să fie foarte atent, pentru că fiecare colțișor al festivalului prezintă oportunități sau primejdii. Trebuie să privească acea experiență ca pe o expediție în care el, debutantul, trebuie să construiască zilnic o rețea de relații, de oameni importanți la care să-și creeze și să-și păstreze accesul, pentru ca, mai târziu, acest festival să conteze pentru filmele lui.
– Dumneavoastră așa ați făcut?
– Nu, eu am cam luat Cannes-ul ca pe o vacanță. Mi-am dat seama mai târziu.
„La mine în film improvizația nu prea ocupă mult spațiu”
– Când vă alegeți actorii, pe ce puneți preț?
– În principiu, pe apropierea de viziunea mea mentală asupra unui personaj. Dau probe cu actori, cât de multe pot, pentru a-mi oferi o paletă cât mai largă de alegeri. Uneori se întâmplă ca un actor să vină să-mi propună o privire asupra personajului, cu totul alta decât cea pe care o aveam eu și atunci dacă propunerea lui este originală și interesantă, renunț la ceea ce aveam inițial în cap și merg pe mâna lui. Dar, de cele mai multe ori, încerc să-i aduc cât mai aproape de ceea ce există în scenariu. Și, în general, le cer să știe textul.
De multe ori, în România, actorii care vin la filmare nu-și învață bine textul. Ei vin cu sentimentul că în mare îl știu și că pe platou lucrurile se vor dezvolta și vor avea o curgere lină. După care, văzând că eu țin la replici așa cum sunt scrise, unii dintre ei intră într-o panică din care e foarte greu să-i mai scoți.
Nae Caranfil, regizor:
– În contextul acesta, cât de mult spațiu poate ocupa improvizația?
– La mine în film, improvizația nu prea ocupă mult spațiu, dar nu o exclud din ecuație. Există momente în care las hățurile ceva mai libere și vreau să văd cum reacționează actorii în anumite situații. Dar scenariile mele sunt scrise, în general, în așa fel încât greu poți să te joci în jurul unei situații sau a unor înlănțuiri de replici. Trebuie să le respecți, pentru că ele te duc acolo unde trebuie să te ducă, unde doresc eu să ajung.
– Ați declarat că dacă ar fi să o luați de la capăt, v-ați gândi de două ori înainte de a alege profesia de regizor. De ce?
– Viața trece atât de repede dacă jonglezi cu niște filme de lungmetraj, încât când se apropie finalul, te gândești: „Am făcut prea puțin din cât aș fi putut să fac”. Prea puțin ca număr de filme, prea puțin ca experiență de viață și de carieră. Filmul este un mare mâncător de timp, pe când alte profesii artistice îți pot da posibilitatea să lucrezi mai mult, mai des și cu satisfacții la fel de mari. Luați un pictor, un actor, chiar și un regizor de teatru, un solist de operă sau de muzică ușoară. Toți aceștia se pot bucura de o creativitate mai aplicată.
Poți să faci un număr limitat de filme, pentru că ele îți mănâncă niște ani din viață. Ani! Filmul devine, din ce în ce mai mult, un accident fericit în viața regizorului.
Nae Caranfil, regizor:
– Ce altceva ați face?
– Poate că aș rămâne în film, probabil într-o ramură la fel de creativă, dar auxiliară. Montajul, de pildă.
„Percepeam filmul ca pe o evadare”
– Spuneați într-un alt interviu că în anii ‘60 mersul la cinema în România era un paradis. Cum vi se pare că este acum?
– Acum, în primul rând, nu se mai merge la cinematograf, nici măcar la multiplexuri nu mai merg oamenii. Te duci la film la mall și stai în sală cu încă patru-cinci nimeriți, pentru că cei mai mulți nu vor să vadă acel film, ci vor să vadă filmul care rulează la ora aia, după ce au făcut un pic de shopping. Stau la coadă la popcorn și la nachos și intră la film după ce a început de un sfert de oră.
– De ce credeți că se întâmplă așa?
– Pentru că sensibilitatea la orice ține de audiovizual nu mai este atât de mare, odată cu apariția tuturor acestor platforme sociale, încât să mai existe și mister. Înainte să te apuci să vezi un film nu mai ai emoția că începe ceva care trebuie să te proiecteze într-o altă lume. Te uiți ca să bifezi titluri. Suntem cu toții niște colecționari de titluri, pe care să le etalăm la șpriț sau la bere împreună cu colegii.
– E posibil ca în anii ‘60 mersul la cinema să fi fost și o evadare?
– Sigur că era o evadare. Era ceva planificat, era ceva la care te duceai țintit și pentru care te pregăteai. Exista o anticipație și o nervozitate la gândul că două ore vor fi rezervate unei altfel de experiențe, alta decât a găti ceva în bucătărie sau de a urmări jurnalul la televizor.
Toată lumea, nu doar noi, victimele unui comunism artificial, percepeam filmul ca pe o evadare, ca pe un miracol, un mister. Inclusiv cei din lumea liberă aveau aceeași atitudine, pentru că experiența cinematografului nu era una de fiecare zi și nu era una la îndemână, care să nu te coste.
Nae Caranfil, regizor:
Regulamentul de concurs al CNC, „o construcție savantă, dar vulnerabilă”
– Cum vi se pare tânăra generație de cineaști?
– Nu pot să fac un studiu apreciativ pentru o comunitate, nu pot să judec decât individul. Mi-e foarte greu să pun o umbrelă peste niște oameni, dar aș putea spune că mă dezamăgesc cei care „puiesc”.
– La ce vă referiți?
– Adică se duc pe urmele lui Cristi Puiu fără să fie neapărat construiți în această direcție. Și mă interesează cei care își caută propria cale și care încearcă să ofere diversitate acestui fenomen foarte frumos care se numește „noul val”.
– Care este ultimul film pe care l-ați văzut și v-ați fi dorit să-l fi făcut dumneavoastră?
– „Parasite” (câștigătorul Oscarului în 2020 pentru cel mai bun film, n.r.), pentru că e un film în care umorul joacă un rol foarte important. Amuzamentul pe care ți-l produce acest film nu e niciodată gratuit, atârnă greu, este plin de semnificație.
– Cum apreciați că este sprijinită cinematografia în România? Ce lipsește?
– Cred că ar trebui să se reinstaleze programul de cash rebate, care ar fi o foarte bună posibilitate de a face producție de film. După părerea mea, ar trebui schimbat și regulamentul de concurs al CNC, care e o construcție savantă, dar extrem de vulnerabilă. Nu departajează valoarea așa cum își dorește sau așa cum se intenționa când a fost construit.