ComenteazăDe la sfârșitul anilor 70, când au intrat în cinema prin intermediul documentarului, belgienii Jean-Pierre și Luc Dardenne și-au asumat sarcina de a indica punctual problemele lumii în care trăiesc. Realismul lor a făcut școală (influențând și generația de cineaști români ai anilor 2000, printre care pe Cristian Mungiu, ale cărui filme Dardenne-ii le coproduc începând cu „După dealuri”), filmele lor au fost văzute în mari festivaluri și premiate, dar lumea n-a devenit un loc mai bun.
Din cele aproape 20 de lungmetraje de ficțiune pe care le-au regizat și produs până acum, patru vorbesc despre imigranți, dar de la exploatarea imigranților fără acte din „La Promesse” (1996) și mariajul formal al albanezei din „Tăcerea Lornei” (2008), imigrația a căpătat proporții pe care nici naționaliștii, așa cum spun cineaștii mai jos, nu le puteau prevedea. A devenit „o problemă centrală”.
Ideea lui „Tori și Lokita”/„Tori et Lokita”, cel mai recent film al lor, le-a venit celor doi frați acum 10 ani, când au început să se documenteze despre imigranții clandestini copii care sosesc în Belgia de capul lor, fără părinți. Ideea a germinat în timp ce Europa se confrunta cu o imigrație tot mai puternică și s-a concretizat într-unul dintre cele mai dureroase și mai lipsite de speranță filme ale lor, unde doi copii africani de 12 și 16 ani, care pretind că sunt frați pentru ca unul să nu fie expulzat din Belgia, intră în rețeaua sufocantă a cultivatorilor și traficanților de droguri.
În stilul lor riguros, Dardenne-ii livrează un manifest devastator despre o lume atât de bolnavă, încât exploatează ființele sale cele mai fragile, expunându-le unor situații în care niciun adult nu le vine în ajutor.
Pentru cei doi cineaști, miezul problemei stă în faptul că peste tot în Europa, imigranții clandestini minori care sosesc fără părinți sunt expulzați în țara de origine dacă la împlinirea vârstei de 18 ani nu au acte în regulă, chiar dacă au fost primiți în centre specializate, au învățat limba și au mers la școală.
În interviul de mai jos, frații Dardenne amintesc și întâmplarea cu final fericit din 2021, când un brutar francez a intrat în greva foamei pentru a împiedica expulzarea ucenicului său afgan. Protestul lui a fost susținut de comunitatea locală și, până la urmă, băiatul a fost lăsat de autorități să rămână în Franța. În adâncul universului atât de întunecat al Dardenne-ilor există totuși speranța că mici cazuri de umanitate punctuală pot întoarce cursul lucrurilor, mai ales când sunt susținute de comunitate.
Distins la Cannes
„Tori și Lokita” a fost distins în acest an la Cannes cu un Premiu aniversar celebrând 75 de ediții ale festivalului. Filmul face parte din retrospectiva Jean-Pierre și Luc Dardenne organizată de Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest (filmedefestival.ro), care are loc în perioada 21-30 octombrie 2022 și va fi introdus de Luc Dardenne, care se numără printre invitații ediției.
Frații Dardenne se numără printre cineaștii cei mai premiați la Cannes, unde filmele lor au luat de două ori trofeul – „Rosetta” (1999) și „Copilul”/„Lenfant” (2005), precum și un Grand Prix („Băiatul cu bicicleta” / „Le gamin au vélo”, 2011), Premiul de regie („Tânărul Ahmed”/„Le jeune Ahmède”, 2019), Premiul pentru scenariu („Tăcerea Lornei”/„Le silence de Lorna”, 2008) și Premiul de interpretare masculină (Olivier Gourmet pentru „Fiul”/„Le fils”, 2002).
Interviul de mai jos a fost realizat la Cannes în mai 2022.
Libertatea: Cum ați reușit să mențineți tensiunea filmului și cât de important a fost acest lucru pentru poveste? Pe tot parcursul filmului te aștepți să li se întâmple ceva rău acestor copii.
Luc Dardenne: Am vrut să spunem povestea prieteniei dintre două ființe atât de fragile, exilate într-un mediu ostil, și să vedem dacă prietenia lor poate rezista și le poate permite să supraviețuiască. Așa am construit povestea. Cei doi copii au nevoie de această solidaritate și de această frăție (inventată, pentru că unul dintre ei nu are acte).
Am încercat să menținem cât de mult posibil eventualitatea ca ei să iasă învingători, avertizându-l însă pe spectator să nu fie prea încrezător. Am mizat pe sentimentul de revoltă al spectatorului și acesta e motivul pentru care am păstrat până la final, așa cum spuneți, tensiunea unui thriller care e în același timp riguros, dar și foarte fragil. Nu e niciun adult care să se bată pentru ei.
Jean-Pierre Dardenne: Nu am vrut în niciun moment ca prietenia lor să fie trădată. Am fi putut construi o poveste în care, la un moment dat, unul dintre ei să îl trădeze pe celălalt pentru că i se promite ceva, dar am vrut ca ei să rămână prieteni până la capăt.
– Ce documentare ați făcut pentru scenariu?
Jean-Pierre Dardenne: Documentarea noastră a vizat în primul rând imigranții minori care sosesc în Belgia neînsoțiți. Unii dintre ei sunt găzduiți în centrele MENA („Mineurs Étrangers Non Accompagnés”) pe care le vizitasem deja pentru că acum 10 ani ne gândeam să facem un film despre copiii din aceste centre. Am mers din nou în aceste centre și am stat de vorbă cu directorii și educatorii lor pentru a înțelege cum funcționează lucrurile, cine sunt acești copii, cum trăiesc, ce suferințe au, ce îi face fericiți.
De asemenea, am citit și o anchetă foarte interesantă în revista franceză „La revue de l enfance et de l adolescence”, care a scos un număr special dedicat imigranților copii clandestini lipsiți de părinți. Din diferitele întâlniri pe care jurnaliștii le-au avut cu psihologi și medici generaliști a reieșit că una dintre cele mai mari probleme ale acestor copii e singurătatea. Această singurătate e atât de profundă, încât le provoacă tulburări psihice și somatice.
Am făcut pe urmă niște anchete pentru a înțelege cum funcționează aceste locuri unde se cultivă droguri. Un prieten de-al nostru care lucrează în cadrul serviciului antidrog al poliției din Liège ne-a explicat cum merg lucrurile și ne-a arătat fotografii pentru că decorul era foarte important, mare parte din film desfășurându-se pe o plantație de canabis. Multe idei de construcție au venit de aici și au vizat inclusiv căile de acces și de aerisire, lumina, micul apartament al Lokitei etc.
Mare parte din rețeaua de droguri din această zonă a Belgiei e legată de Olanda, unde cultivarea de canabis e legalizată, iar unii dintre cei care au culturi legale de canabis în Olanda au și culturi ilegale în Belgia și lucrează împreună cu mafia albaneză. Ei folosesc pentru ceea ce ei numesc „grădinari” fie persoane din mediul lor, fie copii lipsiți de familie, exilați care au fugit din centrele MENA pentru că nu aveau documente și care erau în căutarea unui job.
– A existat un eveniment anume care v-a făcut să doriți să spuneți o poveste despre copiii imigranți din Europa?
Luc Dardenne: Am făcut patru filme despre imigranți, dar între timp, problema imigranților a devenit una centrală. Am crezut că nu va fi așa. Naționaliștii din toate țările credeau că era vorba, în termenii lor, de o invazie pasageră. Dar imigrația a continuat, societatea s-a mondializat, cei care au internet văd tot ce se întâmplă în Europa și decid să vină. Li se pare mai bine decât la ei și au și dreptate. Nu vorbesc de cei care provin din state aflate în război, care, la fel, au și ei dreptate să vrea să vină. Mâine probabil că imigrația se va face spre alte zone, dar deocamdată se face spre Europa.
Această situație nu poate fi reglată construind granițe și ziduri care să-i împiedice pe imigranți să vină. Trebuie găsite soluții. În ceea ce-i privește pe tinerii imigranți ni se pare că adevărata problemă stă în faptul că la 18 ani, peste tot în Europa, dacă nu au acte în regulă, ei sunt trimiși în țara de origine. Dacă nu au acte, ce fac ei la 16-17 ani? Intră în lumea clandestină a rețelelor criminale, făcând mici comisioane pentru bani, nu mai merg la școală și nu se mai instruiesc într-o meserie. Preferă să se descurce pe moment.
Ar fi mai bine dacă am putea suprima această sabie a lui Damocles care e vârsta de 18 ani pentru tinerii imigranți. Nu poți spune: ai ajuns într-o țară europeană (nu contează dacă legal sau ilegal), ai dreptul să studiezi ori să înveți o meserie, înveți limba țării, dar la 18 ani, gata, pa! Trebuie mers mai departe. Ar trebui să poți merge și în alte țări europene. Dacă ai ajuns în Belgia, poți merge să lucrezi în Franța, Bulgaria sau Italia. Aici trebuie să ajungem.
Există și povești cu final fericit
În Franța s-a întâmplat o chestie foarte drăguță în 2021, o povestesc pe scurt: un brutar avea, dacă nu mă înșel, un ucenic afgan, iar acesta era dornic să învețe meserie și se descurca bine, dar când a făcut 18 ani, statul i-a spus: „N-ai actele în regulă, trebuie să părăsești teritoriul Franței”. Dar brutarul a zis: „Dacă el pleacă, eu intru în greva foamei”. Statul nu a cedat, brutarul a intrat în greva foamei, dar până la urmă, băiatul a fost lăsat să rămână pentru că a fost susținut și de comunitate.
De obicei, oamenii se tem de imigranți, iar populiștii de extremă dreaptă exploatează această teamă, dar acum a fost exact pe dos. A existat o solidaritate din partea comunității, băiatul a rămas și probabil că acum lucrează deja ca brutar.
Acești oameni ne interesează pentru că sunt vulnerabili și excluși, mai ales când sunt copii și sunt atât de expuși la suferință. Putem vedea lumea prin privirea lor.
– Cum i-ați găsit pe cei doi copii talentați, Mbundu Joely (Lokita) și Pablo Schils (Tori)? Cum ați lucrat cu doi tineri lipsiți de experiență încât să ducă filmul pe umeri în mod atât de impresionant?
Jean-Pierre Dardenne: Povestea clasică: am făcut casting. Luc are o firmă de casting prin care dăm anunțuri, primim fotografii din care alegem figurile care ni se par interesante, după care lucrăm pe rând cu cei pe care i-am ales și încercăm să ne dăm seama dacă sunt în stare să joace personajele. Așa i-am întâlnit pe Joely și Pablo.
A fost pentru prima dată când am lucrat cu două personaje principale interpretate de tineri care nu mai jucaseră niciodată. De obicei, când lucrăm cu un copil, aproape de fiecare dată, partenerul lui e un adult pe care se poate sprijini. Sau, când joacă singur, reușește să se susțină singur, dar ce faci când sunt doi copii, iar filmul se construiește pe complicitatea și prietenia lor? Mereu repetăm o lună, o lună și jumătate înaintea filmărilor, dar pentru prima oară acum le-am spus la prima și a doua scenă: „Tori ar putea face așa, Lokita ar putea face așa”. Dacă le-am fi spus exact ce să facă, ar fi lucrat prin imitare și n-am fi obținut ce doream.
Nu eram siguri, dar speram ca această punere în mișcare să le dea treptat încredere și în ei, și în noi, iar din acel moment, lucrurile au început să funcționeze. Doi actori principali copii care n-au mai făcut niciodată film sunt o provocare imensă, dar ne-a făcut plăcere, mai ales că fiecare nouă zi le dădea tot mai multă încredere. Cu fiecare zi deveneau mai buni și se și distrau, pentru că atunci când ești tânăr, mai ales în cazul lui Tori, nu e ușor să înțelegi că actoria presupune muncă și astfel să-ți păstrezi entuziasmul pe întreaga zi de filmare.
„Tori și Lokita” va fi distribuit în sălile din România de Independența Film începând din 6 ianuarie 2023.
Foto: Hepta/Jean-Pierre Dardenne și Luc Dardenne, premiați la Cannes 2022