ComenteazăÎn interviul acordat Libertatea, Teodora Ana Mihai povestește întâlnirea cu
Miriam Rodríguez Martínez, o mamă care a reușit să-i prindă pe cei 10 bărbați care i-au răpit și ucis fata. „Când am stat de vorbă, Miriam mi-a spus: «Când mă trezesc dimineața, vreau să ucid pe cineva ori să mor»”.
Filmat de Marius Panduru inclusiv la ranch-ul lui John Wayne, La Joya, „La Civil” a fost coprodus de patru mari cineaști – Jean Pierre și Luc Dardenne, Cristian Mungiu și Michel Franco. Aceștia au avut încredere în belgianca de origine română, iar filmul a ajuns la Cannes în secțiunea competitivă Un Certain Regard din Selecția Oficială.
Libertatea: – Care a fost punctul de plecare al filmului?
Teodora Ana Mihai: – L-am cunoscut pe Habacuc Antonio De Rosario când studia la Universitatea din Anvers. Știam ce scrisese, s-a referit mult în textele lui la violența care se insinuează în viața de zi cu zi din Mexic, iar acest lucru a constituit subiectul multor conversații dintre noi. M-am tot gândit să filmez ceva în Mexic, de care eram legată și prin experiența mea de adolescentă (n.red. – a petrecut câțiva ani în SUA).
Eram fascinată de modul în care lucrează psihologia copiilor și adolescenților de pe când făcusem „Waiting for August” (n.red. – 2014, un documentar despre o adolescentă din Bacău care crește singură cei șase frați, mama lor muncind în Italia). Am vrut să aflu cum e să crești în Mexic și să îți crești copiii acolo.
În „Waiting for August” era vorba de condiții economice și sociale dificile, pe când aici era o chestiune de viață și de moarte. Ideea s-a coagulat în timp din mai multe direcții. L-am întrebat pe Habacuc dacă mă poate ajuta la investigarea subiectului, iar la început a fost mai mult consultant pe narațiunea documentarului, dar când am văzut că documentarul e o idee nebunească, experiența lui de scriitor a devenit motivul ideal de a continua lucrul împreună la scenariul unui film de ficțiune.
– În ce moment ai decis să faci un film de ficțiune și nu un documentar?
– Formația mea e, de fapt, de regizor de ficțiune. „Waiting for August” era gândit ca film de ficțiune, dar în timpul documentării am sfârșit prin a decide să fac documentar. Îmi place să mă documentez pentru că simt nevoia să înțeleg psihologia eroilor și subiectul în sine. Pentru „La Civil” am făcut doi ani și jumătate numai investigații colectând mărturii despre răpiri.
Ucisă în fața casei ei
Gândisem proiectul ca pe un documentar din punctul de vedere al copiilor și adolescenților, dar din una în alta am auzit povestea unei mame care își căuta fiica răpită. Și mama a auzit de noi, iar o cunoștință comună ne-a ajutat să ne întâlnim. Această mamă era Miriam Rodríguez Martínez, care, din păcate, a fost ucisă în fața casei ei chiar de Ziua Mamei din Mexic (n.red. – în 10 mai 2017), după ce capturase singură toate cele 10 persoane implicate în răpirea și uciderea fiicei ei. Miriam Rodríguez Martínez a inspirat-o pe Cielo, protagonista curajoasă și complexă a filmului.
Când am stat de vorbă, Miriam mi-a spus: „Când mă trezesc dimineața, vreau să ucid pe cineva ori să mor”.
Mi-am dat seama că povestea e foarte grea și că vreau să înțeleg ce i s-a întâmplat de a ajuns la această concluzie, așa că am început să o filmez pentru un documentar observațional. Foarte curând mi-am dat seama că era imposibil, în primul rând pentru că nu doream să-i pun pe ea sau familia ei în pericol, și nici pe cei din echipa de filmare. Așa că am decis să folosim întreaga investigație pentru un film de ficțiune.
– Nu e periculos să documentezi aceste lucruri în Mexic?
– Ne-am asumat niște riscuri. Uneori îmi spun că a fost o nebunie ce am făcut.
– Cum ai decis gradul de violență pe care îl puteai arăta în film?
– Să descrii violența e ceva delicat pentru că nu vrei să cazi în clișee ori să faci ceva la îndemână. Trebuie să aibă sens ca să o arăți pe ecran. Am fost conștientă de asta nu doar când am filmat, ci încă din faza de scenariu, când m-am întrebat împreună cu coscenaristul cât de mult puteam arăta. Am decis să arătăm ceva violență, pentru că trebuia să dăm credibilitate acestor adolescenți pe care într-un context normal nu i-ai lua în serios.
– Cât de greu ți-a fost să capacitezi patru mari cineaști să te coproducă, deși erai debutantă?
– Am avut noroc să le placă „Waiting for August”. Sigur că exista o afinitate din partea mea cu ceea ce fac ei în cinema și un mare respect din partea mea, dar au fost generoși pentru că mi-au spus: „Anunță-ne dacă ai un proiect nou”. Așa s-a întâmplat cu Cristian Mungiu și normal că n-am ezitat. Aveam un proiect nou, aveam nevoie de ajutor, iar el a fost mai mult decât drăguț să mă ajute.
– Deci Mungiu a fost primul care s-a alăturat proiectului?
– Cumva am mers în același timp spre toți pe canale diferite și a fost bine, pentru că de fapt se cunosc bine, au mai lucrat împreună, așa că potriveala a fost perfectă. Am avut mare noroc să aibă suficientă încredere în mine încât să nu-mi spună ce să fac. Erau săritori când aveam nevoie de un sfat, dar nu mi-au zis niciodată: „Ar trebui să faci așa”. Au avut integritatea proprie marilor artiști.
– Faptul că ești din România ți-a dat distanța necesară pentru a vedea povestea dintr-o perspectivă mai obiectivă?
– Sunt o persoană foarte empatică, așa că nu știu dacă faptul că eram româncă m-a ajutat atât de mult să iau distanță. Multe din poveștile pe care le-am auzit m-au impresionat foarte tare și la un moment dat mi-a fost foarte greu să le duc, chiar m-am întrebat dacă pot termina proiectul. A durat atât de mult până l-am pus pe picioare…
Dintr-un punct de vedere, e adevărat, când faci un pas înapoi poți vedea lucrurile mai clar. Autenticitatea și detaliile au fost aduse de coscenarist, care e un prozator grozav și care a acceptat să mă ajute să pun toate aceste mărturii într-o poveste foarte mexicană, dar, în același timp, universală.
„Intenția mea nu a fost de a spune povestea fiicei răpite”
– E interesant că filmul nu e făcut din punctul de vedere al celor răpiți (s-au mai făcut astfel de filme), ci din cel al aparținătorilor.
– Intenția mea nu a fost nici de a spune povestea fiicei răpite, nici pe cea a politicienilor sau a traficanților de droguri. M-a interesat mai mult psihologia mamei pe care acest eveniment traumatic o schimbă cu totul.
– Cum ai reușit să faci ca eroina să arate pur și simplu altfel la finalul filmului?
– În primul rând, Arcelia Ramirez e o actriță grozavă, cu multă disciplină, dar am lucrat mult și pe scenariu pentru că n-am avut luxul de a filma cronologic. Am discutat fiecare scenă în detaliu și nu doar cu ea, ci și cu cei de la machiaj, costume și coafură. Am gândit toți cu precizie cum urma să se petreacă această evoluție a personajului.
– De ce ai ales să lucrezi cu un director de imagine român?
– Pentru că iubesc directorii de imagine români! Marius Panduru, mai ales, e excepțional. Nu îl cunoșteam personal, dar îi știam filmele, iar după ce a citit scenariul mi-a spus că e foarte interesat și că-i place ideea să filmeze în Mexic pentru paleta lui coloristică și lumina incredibilă. În același timp aveam nevoie de cineva care poate filma 360 de grade fără trepied.
Am avut multe planuri-secvență, care vin poate din experiența mea de documentarist. Îmi place să stau aproape de personaj, să nu-i dau drumul și să nu trebuiască să dau stop dacă nu e nevoie, așa că am folosit această perspectivă. La montaj poți oricând tăia, de ce s-o faci dacă nu e necesar? Sigur că sunt șmecherii prin care poți tăia un plan-secvență astfel încât să nu se vadă, dar asta ține de magia filmului și a montajului.
– Cum e să filmezi în regiunea Durango din nordul Mexicului?
– E o zonă foarte frumoasă și dă filmului un aer aproape de western. De altfel, două scene importante le-am filmat la La Joya, ranch-ul lui John Wayne, unde acesta a turnat ultimele sale patru filme. De aici gluma mea că am filmat un narco-western.
Urmează un film despre poveștile diasporei
– Ai plecat la 8 ani din țară, dar te-ai reîntors să faci „Waiting for August”. Ai de gând să mai filmezi în România?
– Proiectul meu următor va fi o coproducție belgiano-română, un film de ficțiune care sper să fie din nou coprodus de frații Dardenne și de Cristian Mungiu, și care e inspirat de poveștile diasporei pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Deocamdată sunt în faza de scenariu pe care îl scriu din nou cu Habacuc Antonio De Rosario. Acum vom face ceva opus cu un context belgiano-românesc, dar punctul lui de vedere ca mexican care trăiește în Belgia va aduce un strat în plus poveștii.