INTERVIU. Radu Jude: „Cel mai interesant cinema actual se face, cel puțin parțial, pe Instagram sau TikTok”

„Caricaturana” (selecționat în competiţia Pardi di Domani Corti d’Autore la Festivalul de Film de la Locarno 2021) pleacă, după cum explică Jude din off, „de la o idee a lui Eisenstein (Serghei Eisenstein, cineast sovietic, n.red.) care spunea că și-ar fi dorit să compună fazele succesive ale gesturilor actorului francez Frédéric le Maître interpretând personajul Robert Macaire așa cum apar în seria de litografii a lui Daumier numită «Caricaturana»”. Filmul invită spectatorul să-și creeze propria poveste fie prin simpla succesiune a imaginilor, fie prin adăugarea unor dialoguri din off, fie prin introducerea unei mici bombițe – un fals titlu de presă despre Gwyneth Paltrow care a fost dată în judecată de un bărbat care susținea că lumânarea care emană mirosul vaginului actriței a explodat.

„Potemkiniștii” (prezentat la Cannes 2022 în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs) înfățișează un dialog dintre un sculptor (Alexandru Dabija) și o funcționară de la Ministerul Culturii (Cristina Drăghici) pe marginea unei statui de celebrare a marinarilor de pe Crucișătorul Potemkin, statuie pe care sculptorul o dorește adăugată peste Monumentul Tineretului de la Straja, județul Constanța. Filmul folosește imagini din filmul „Crucișătorul Potemkin” (1925) al lui Serghei Eisenstein și se bazează, spune Jude mai jos, „pe o dramaturgie legată de confuzia timpurilor istorice”.

Recomandări

Mircea Geoană, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „România este, în continuare, un loc în care șmecherii par să se descurce mai bine”

„Amintiri de pe Frontul de Est”, realizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă și selecționat în acest an la Festivalul de la Berlin, secțiunea Forum, folosește fotografii de arhivă dintr-un album al Regimentului 6 Roșiori reamintind că alianța cu Germania nazistă din 1940-1944 nu a însemnat pentru Armata română doar eliberarea Basarabiei și a Bucovinei, ci și participarea la uciderea populației evreiești în avansarea ei de la Prut până în Caucaz. (Citiți aici Interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă despre participarea soldaților români la Holocaust și filmul cu care merge alături de Radu Jude la Berlinală: Există suficiente dovezi care arată atrocitățile).

În „Cele două execuții ale Mareșalului”, prezentat, printre altele, la Gijon Film Festival și Vila Do Conde, Radu Jude a montat în paralel secvențe filmate de operatorul Ovidiu Gologan la execuția mareșalului Ion Antonescu din 1946 cu secvențe din filmul de ficțiune „Oglinda” (1993, de Sergiu Nicolaescu), punând față în față documentul istoric și reprezentarea lui mitologizată. 

„A pedepsi, a supraveghea” (2019) e alcătuit din fragmente din „Amintirile colonelului Lăcusteanu” (https://humanitas.ro/humanitas/carte/amintirile-colonelului-l%C4%83custeanu) despre participarea la reprimarea Revoluției de la 1848 (fragmente citite de actorul Șerban Pavlu), în timp ce partea a doua reprezintă un montaj de fotografii din colecția Costică Acsinte, care acoperă aproximativ 30 de ani (anii 50 – anii 80) din viața unui șef de post și din existența anonimă a României sub comunism.

Recomandări

Autostrada peste Carpați care ar putea fi scoasă integral la licitație în 2024. Drumul montan de mare viteză, proiectat să fie inaugurat în 5 ani

„Plastic semiotic”, prezentat în 2021 în Selecția Oficială a Festivalului de Film de la Veneţia, în afara competiţiei, alcătuiește din diorame cu jucării un tablou al condiției umane, în care jaloanele vârstelor omului se suprapun peste vârstele societății – de la inocența copilăriei la maturitatea marcată de război, intoleranță, exploatarea naturii și a populațiilor indigene ș.a.m.d. Fiecare vârstă are referințele ei vizuale, inclusiv cinematografice („Jurassic Park”, „Psycho”, „Apocalipsul acum”, „Crucișătorul Potemkin”, westernurile etc). 

Trailer „Almanah Cinema. Șase filme scurte”:

Radu Jude răspunde mai jos la șase întrebări despre „almanahul” său și despre ideea de a-l lansa în cinematografe.

Libertatea: Lansarea acestor filme în săli e un semn că nu le consideri – cum spun unii regizori invidioși – „filme de festival”. Ce le recomanzi spectatorilor înainte de a vedea, de pildă, „Caricaturana”?
Radu Jude: Nu sunt un purist al vizionării filmelor doar în anumite condiții, cum ar fi sala de cinema, dar, punând filmele la un loc, mi-am dat seama că ele se pot vedea mai bine, se pot înțelege mai bine la pachet. Chestie de cantitate: nu spunea Hegel că, în cele din urmă, cantitatea se transformă în calitate? Sper să fie și adevărat, lucrez în sensul ăsta.

Recomandări

Live Text | Alegeri SUA 2024. Cursa între Kamala Harris și Donald Trump va fi decisă de șapte state-cheie. S-au deschis secțiile în Georgia, Michigan și Pennsylvania, care ar putea înclina balanța

La avanpremieră, cineva m-a întrebat, previzibil, dacă, vezi dom’le, tinerii care sunt obișnuiți să se uite doar pe TikTok vor putea vedea aceste filme. În primul rând, eu consider că cel mai interesant cinema actual se practică, cel puțin în parte, pe rețelele sociale gen Instagram sau TikTok – am și eu cont, dar nu postez, nu știu să creez „content”, dar privesc atent. 

Lumea de pe TikTok lipsește din cinemaul de azi, din păcate. Adică ai acces acolo la mici filme făcute de adolescenți, de muncitori, de țărani, de marginali, de fel de fel de oameni care nu sunt reprezentați și a căror lume nu e de obicei reprezentată în cinema sau foarte rar și foarte greoi – mecanismele cinemaului profesionist sunt foarte greoaie. Cu cât tehnologia e mai accesibilă, cu atât „profesioniștii profesiei” (vorba lui Godard) încearcă să facă situația mai dificilă. 

Revin. Gândindu-mă mai bine la întrebarea domnului de la avanpremieră, mi-am dat seama că filmele astea scurte sunt puțin impregnate de cultura, sau mai bine zis de modurile prin care rețelele sociale construiesc diverse colaje, montaje etc. Înțeleg că poți să îți dezactivezi reclamele de pe YouTube, dar eu vreau să le țin, măcar pentru modurile uneori foarte interesante prin care algoritmii creează secvențe de montaj: ascultam la căști, pe stradă, Catalogul păsărilor de Messiaen și după câteva minute a intrat o reclamă la pui la rotisor de la Mega Image. E un gag mai tare decât am văzut în orice comedie recentă.

Cred că cinemaul trebuie să se reinventeze pentru a mai fi cât de cât relevant – e clar că modalitățile greoaie de finanțare, modelele de distribuție învechite, politicile ridicole ale marilor festivaluri etc. sunt rămase într-o lume dispărută de ceva vreme. Nu am pretenția că știu cum ar trebui să fie cinemaul din nou relevant (și nu doar cinemaul, cam toate artele), poate sunt prea bătrân deja, poate nici nu mai e posibil, dar am pretenția că încerc. 

În ce privește Caricaturana, e o comedie bazată pe un montaj al caricaturilor lui Daumier, de fapt, toate cele șase filme din grupaj sunt comedii într-un fel sau altul, uneori cu mai mult umor, alteori cu mai puțin, alteori deloc. Deci nu e nevoie de nicio pregătire, doar de disponibilitatea de a te uita la imagini. 

– În afara lui „Plastic semiotic”, celelalte titluri sunt din „universul tău stilistic și ideatic” și exprimă interesul pentru memorie, imagine de arhivă, relația dintre imagine și text, cinema ș.a.m.d. Să ne oprim la „Cele două execuții ale Mareșalului”, în care pare simplu să pui împreună imaginile reale de la execuția lui Ion Antonescu și cele ficționalizate de Sergiu Nicolaescu în „Oglinda”. Care au fost motivațiile din spatele acestui demers?
– Ha ha ha ha, „universul tău stilistic și ideatic”. Nu am așa ceva. Nu sunt capabil. Tot ce pot e să fac niște filme lipsite de creativitate, de orice fel de strălucire. Nu spun că aceste filme sunt proaste – nu, sunt dincolo, de fapt dincoace, de bine și de rău. Și sunt inteligente – asta doar pentru că o cameră video și un soft de montaj sunt inteligente. 

Sunt milenii de inteligență adunate într-o cameră de filmat, nu ai decât să o lași să își facă treaba. „L’intelligence d’une machine”, scria Jean Epstein despre aparatul de filmat și are dreptate, orice imagine filmată e bună, e inteligentă. E ridicolă pretenția cineaștilor de a considera că filmele sunt făcute de ei/ele, în realitate sunt făcute de camerele de filmat, de programele de montaj, mixaj etc. Pur și simplu, cum spui, asta am făcut: am montat în paralel scena execuției din cele două materiale. E un mic eseu despre ce înseamnă documentar și ce înseamnă ficțiune, despre montaj și despre încercarea lui Sergiu Nicolaescu de a îl mitiza pe mareșalul Antonescu. 

Nu e mare lucru, oricine ar putea face acest film, dar vorba lui John Cage, întrebat dacă nu cumva compozițiile lui bazate pe aruncatul bețișoarelor de I-Ching ar putea fi făcute de oricine: „Ba da, dar nimeni nu o face”.

– De ce ai considerat necesar să pui în „Potemkiniștii” istoria și reprezentarea ei din filmul lui Eisenstein în ramele unei discuții fictive dintre un sculptor și o funcționară de la Ministerul Culturii? Când ți-am pus această întrebare înainte de Cannes, mi-ai răspuns printr-o imagine. Explică-ne și prin cuvinte!

– A, imaginea e un found poem de Bern Porter, o influență importantă pentru mine. Altfel, filmul ăsta se bazează pe o dramaturgie legată de confuzia timpurilor istorice – povestea conține multe straturi temporale, din 1905 până în prezent, și conflictele apar când personajele se plasează mental în momente diferite din trecut. „Ca o schiță de Caragiale încrucișată cu un videoeseu de Mark Rappaport” – așa l-a descris Andrei Gorzo. Îi las lui ultimul cuvânt!

– Preferatul meu din grupaj e „Plastic semiotic”. Desigur, fiecare ia ce vrea din aceste diorame (are și de unde!), dar sunt curioasă în ce ordine ai lucrat. Ai ales întâi jucăriile împreună cu scenograful Cristian Niculescu sau ai știut din start că povestea, deși va vorbi despre condiția umană, va fi segmentată pe vârstele omului? 
– Am vrut să fac un film cu jucării – mi-a displăcut mereu să mă joc cu copiii mei cu jucării, mor de plictiseală. Dar, uitându-mă mai atent la ele, am ajuns la concluzia (banală, în fond), că în universul jucăriilor există urme ale ideologiilor adulților, ale valorilor societății, ale istoriei etc. și potențialități de a le deturna (așa cum fac copiii, de multe ori). 

Am ales doar jucării de serie, deci nu piese speciale sau creații de mari designeri etc. și am colaborat cu Asociația Muzeul Jucăriilor – le mulțumesc încă o dată pentru ajutor. Apoi, am încercat să găsesc o modalitate de a pune în scenă jucăriile și de a structura imaginile -, dar mă opresc aici, e totuși o panaramă cu jucării, e penibil să mă iau atât de în serios.

– Deși diferit de ce faci de obicei, „Plastic semiotic” mi se pare că vorbește și despre dorința ta – poate „nevoie” e mai potrivit spus – de a cuprinde cât mai mult din condiția umană, de a spune totul repede, poate și din faptul că lucrezi fără oprire. Ai încercat să-ți explici această hărnicie neliniștită?
– Conform imdb.com, D.W. Griffith a făcut 520 de filme (și ce filme!), iar tânărul cineast rus Vadim Kostrov, care are 23 de ani și a fugit în Franța după ce Rusia a invadat Ucraina, a făcut patru filme de lungmetraj doar anul trecut! Și mai sunt mii de exemple. Asta și pentru că tehnologia permite acum realizarea de filme ieftine, făcute cu mici camere digitale sau chiar cu telefonul mobil, ca să nu zic nimic de imensele posibilități de a folosi imagini și sunete deja existente, care circulă cu miliardele pe internet.

Totul e să ai ceva idei (eu nu prea am, asta e problema) și să folosești instrumentele, tehnologia. Warhol spunea încă din 1966 că să faci filme e extrem de simplu, apeși pe buton și camera filmează. Are dreptate, ba azi e mult mai simplu decât acum 50 de ani, nici măcar expunerea nu trebuie s-o mai reglezi. Sigur, apare întrebarea ce faci cu filmele astea? Le arunci pe internet pur și simplu cu speranța că cineva le va vedea?

Paul Schrader spunea într-un post pe Facebook că marea provocare pentru tinerii cineaști de azi nu mai e să facă filmele, ci să le distribuie și să poată trăi din această meserie. Are, evident, dreptate și habar n-am cum se poate rezolva asta. 

Până una alta, să ne bucurăm măcar că pe TikTok sau pe Facebook ori pe Instagram oricine poate crea și încărca un film – și, cinstit vorbind, filmele astea brute sunt de multe ori mai bune, mai interesante, mai amuzante și mai provocatoare decât multe filme din cinematografia noastră, rămasă de mult în urmă. 

În ce mă privește, întrebarea Nelei din „Balanța” lui Pintilie, adresată unui cineast care făcea casting la Lido, rămâne valabilă, mă simt mereu vizat: „Spuneți-mi și mie cum de scoateți filme atât de tâmpite? Sunteți chiar atât de lipsiți de talent?”

– Una dintre cele mai frumoase diorame din „Plastic semiotic” e cea peste care suprapui subtitlul „Bătrînețea” și reprezintă o șalupă eșuată într-un deșert plin de cactuși. Așa te vezi peste 30 de ani? 
– O parte din mizanscenele din film sunt refaceri ale unor picturi, fotografii sau alte opere vizuale mai mult sau mai puțin celebre. Pe cea la care te referi am văzut-o de mult pe Facebook la Mihai Iovănel și am cuplat-o cu ideea de bătrânețe (un simbolism cam penibil, dacă e să mă gândesc acum). În fine. Nu mă văd nicicum peste 30 de ani, nu mă gândesc la asta și nici nu mă interesează prea mult. Oricum, schimbările climatice, războaiele, inegalitățile economice tot mai mari, crizele de toate felurile, politicile tot mai represive etc. nu oferă cine știe ce speranțe în ce privește omenirea, mai ales în partea noastră de lume. 

Tocmai dau pe Facebook de acest citat: „Exilat în această lume trecătoare, în fața lui Dumnezeu, omul nu are vreun merit special care să-l ridice deasupra speciei furnicilor” (William Ockham). E o idee liniștitoare.

Urmărește-ne pe Google News