Comentează„Tu, ăla cu mustaţă”, un film făcut de trei prieteni din copilărie, este o poveste despre ce a însemnat fotbalul pentru fiecare băiat crescut în anii 90, spusă de vocile unor oameni care au gravitat în jurul unor echipe de tradiţie din România. Din multe dintre aceste echipe au mai rămas doar nişte stadioane abandonate.
Filmul a avut premiera la TIFF 2021 şi este nominalizat la categoria „Cel mai bun scurtmetraj documentar” la Premiile Gopo 2022, care se vor decerna pe 3 mai.
Scurtmetrajul este regizat de Răzvan Oprescu, narat de Vlad Ghinea, montat de amândoi şi produs de Alin Boeru. Cei trei sunt prieteni de peste 20 de ani şi, în 2018, au format împreună Baia Băieţilor, un grup independent de producţie de film. Au mai ajuns la Gopo şi în 2020, când au fost nominalizaţi pentru scurtmetrajul „Trofeul tinereţii” (2018). Primul lor documentar, acesta vorbea cu nostalgie despre lumea vacanțelor de odinioară, cu bunicii, în principalele stațiuni balneoclimaterice din România. „Trofeul tinereţii” a câştigat Premiul Publicului la Festivalul Anonimul 2019.
Tot o viziune nostalgică propune şi „Tu, ăla cu mustaţă”, care, în puţin peste 20 de minute, îi poartă pe iubitorii fotbalului prin etapa romantică a acestui sport în România, apoi prin stadioanele părăsite ale echipelor din provincie, dar şi la o bere cu suporterii visători ai FCM Bacău.
Regizorul Răzvan Oprescu explică în interviul acordat Libertății cum s-a născut acest scurtmetraj.
Ce a însemnat fotbalul pentru puştii anilor ‘90
Libertatea: Cum a pornit proiectul „Tu, ăla cu mustaţă”, ce l-a inspirat? Cum aţi ales echipele la care vă referiţi în film?
Răzvan Oprescu: În mijloc de cod roșu de ninsori, blocați în Râmnicu Vâlcea, în timp ce priveam spre un convoi militar care intra în oraș, vorbeam de echipe de fotbal părăsite, cândva campioane sau one-hit wonders. Echipe uitate de noi și, în general, de fotbal. Pornind de la acea discuţie, am decis ca următorul nostru documentar să fie despre fotbal.
Când am început proiectul, lista (cu echipe, n.r.) era lungă și părea că, dacă vom pleca, nu ne vom mai întoarce (râde). Aveam de la Chinezu Timișoara până la Victoria București. Părea greu să găsim elementul comun ca să dăm un rost excursiei, însă, de la un punct încolo, a fost simplu să alegem traseul și echipele: am mers acolo unde ne-au răspuns oamenii că vor să vorbească cu noi. Până la urmă, importantă era povestea fotbalului, pe care noi voiam să o auzim din cât mai multe guri ale celor care au scris bucățele din ea. Am pornit din Bacău, prin Fălticeni, Bistrița, Turda, Reșița, Petroșani, Pitești și ne-am întors în București într-o după-amiază de mai.
– De ce aţi luat decizia de a prezenta abia la final numele celor care apar în documentar?
– Nu am dorit să apară nume sau detalii ale oamenilor care vorbesc, pentru că am vrut să creăm un moment în care spectatorul să se scalde, atemporal, să-l plimbăm prin copilăriile noastre și prin poveștile care sunt atât de comune pentru trecutul celor de vârsta noastră. Să ne simțim confortabil în aceeași bulă pentru 20 minute.
Nu voiam să fie povestea lui X sau lui Y, ci bucăți din noi, care să răspundă la ce-a însemnat fotbalul pentru un puști crescut în anii ‘90, lăsat să se piardă între cancanurile unei Românii bulversate.
Răzvan Oprescu, regizor:
Acest Tu, ăla cu mustață este acela care nu joacă neapărat fotbal, căruia îi place berea pe seară şi îl doare fundul de la scaunul de terasă. Ne reprezintă pe fiecare dintre noi și, totuși, pe nici unul în mod specific. Este cel care vrea să stea cu verii din galerie, dar pe care nu-l lasă mama, ca să nu învețe prostii. E lumea unchilor haioși, cu aer de cazinou, care au și zâmbet, dar și momente serioase, a bunicului cu ochii calzi care pare că a rămas acolo, în trecut, cu povești din lumi greu de înțeles astăzi.
– E un ton nu doar nostalgic, ci chiar resemnat şi trist mai ales spre finalul scurtmetrajului. Sunteţi cu adevărat aşa pesimişti legați de fotbalul zilelor noastre?
– Ideea scurtmetrajului pornește de la acest interviu celebru al lui Hagi, din ‘98, în care ne avertiza că ei, cei din generația de aur, merită statui.
La un moment dat, îl ceartă pe unul dintre reporterii din sală: „nu strâmba, da, cu mustață, nu strâmba!”. Când nu ne fac să zâmbim, vorbele lui ne ajung, pentru că îți dai seama că acest „Tu, ală cu mustață” suntem, de fapt, noi, cei din spatele camerei, comentatori înrăiți care au asistat pasivi la dispariția unui fenomen ce ţinuse în viață o generație de tranziție.
Nu credeam că ieşitul în stradă se va opri după anii 2000. Pe-atunci, pasa cu călcâiul părea atât de normală, lobul – un fin artificiu de duzină. Parcă se fugea mai repede pe teren, iar mingea sărea mai greu în România acelor ani.
Răzvan Oprescu, regizor:
Sentimentul este că toţi parcă s-au aruncat într-un plonjon mortal spre un zid de statui ale unui fotbal care a făcut burtă printre noi, îl strâng pantalonii.
Ușor, ușor am realizat că fotbalul nu mai este pentru oameni. Oamenii sunt pentru fotbal, și atunci, poate că, nostalgia se transformă în resemnare.
Nişte haiduci moderni, care se zbat să ţină în viaţă o echipă din liga a 5-a
– Sunt planuri pentru a transforma proiectul într-un lungmetraj? Cred că subiectul s-ar preta lejer la a fi dezvoltat.
– Și apoi ajungem la Turda, unde este ultimul supraviețuitor al unei echipe care câștiga Cupa României în 1961, care își aduce aminte fiecare pasă din teren, colegi cu nume și prenume, detalii de-acum 60 de ani, când știi că ție ți-e greu să reții foștii colegi de muncă de acum 3 ani. Iată un om la 85 ani, care fuge după autobuz, care încă merge la meciuri, dar doar când e cald afară, iar în rest își spune poveștile unui dormitor gol. Iată, pe canapea, doi foști jucători de la FC Argeș, acum antrenori de juniori, care par că încă împart dormitorul de cantonament, după cum își continuă unul altuia frazele și râd la glumele celuilalt.
„Tata schimba tricourile ude la pauză, odată cu jucătorii”
– Dincolo de ce putem vedea în film, ce a însemnat fotbalul pentru tine?
– Când eram mici, eu şi sora mea nu prea aveam voie să ieșim din casă, dar aveam o pianină în apartamentul de la etajul 6, din Ploiești. Avea forma perfectă unei porți de fotbal. Într-o zi am coborât în fața blocului și am cumpărat cea mai ieftină minge pe care o aveau. Era o bombă de plastic, ovalizată şi cu un miros crunt de aracet. O oră mai târziu, rupsesem un abajur de lustră, distrusesem telefonul fix, spărsesem o buză și dezacordasem un pian.
A fost ultima oară când am văzut o minge de plastic. Mi-e dor de mirosul acela. De atunci, pentru mine fotbalul a devenit foarte intim. A fost un alt timp, o vârstă a tricoului ud şi a pantalonilor rupţi, a pantofilor dezlipiţi după o miuţă de pauză şi a gardurilor sărite în miez de zi.
E clar, astăzi privirea lungă pe ecran a luat locul ţipetelor şi a genuflexiunilor de pe canapea, când tata schimba tricourile ude la pauză, odată cu jucătorii. Mă uit din nou la golurile şi pasele de atunci, la noroiul din faţa porţii şi mă întreb dacă pe vremea aceea oamenii nu îşi închideau balcoanele doar ca să poată ieşi mai repede să zbiere când se marca.
– Ce înseamnă nominalizarea la Gopo pentru voi? Credeţi că va ajuta filmul sau că vă va ajuta pe voi la finanţarea proiectelor viitoare, de exemplu?
– Dacă mă întrebai după prima nominalizare la Gopo, în 2020, cu „Trofeul tinereții”, ți-aș fi răspuns că da, că vom avea mai multă vizibilitate și vom face slalom prin industrie. Însă am înțeles rapid că nu e despre asta. Filmul independent e un Sisif asumat. Trebuie să pui mâna și să tragi oamenii de mânecă, pentru că statul în banca ta nu face decât să-ți încălzească scaunul.
FOTO principală: captură TVR