ComenteazăLibertatea: Scriai, la un moment dat, pe Facebook: „Pe 13 ianuarie la ora 0.01, îmi țineam pentru prima dată minunea în brațe. (…) Viața abia acum are un sens”….
Ioana Maria Moldovan: Da, din momentul magic în care mi-am strâns pentru prima dată la piept mogâldeața, viața mi s-a schimbat radical și abia din acea clipă are, în sfârșit, un sens! Minunea de a fi mamă nu se poate descrie în cuvinte, ea se simte, se trăiește, restul e poveste. Asta am să spun cu siguranță de fiecare dată când am să fiu întrebată, indiferent de vârsta pe care o va avea Andrei-Ioan.
Până pe 13 ianuarie anul ăsta, când ai născut, te-ai temut vreodată de numărul 13, ai avut superstiții legate de asta?
Nu m-am temut niciodată de numărul 13, dar nici nu era preferatul meu. Însă din acest an, 13 nu mai e doar un simplu număr, e unul cu noroc, în care viața mea s-a schimbat radical.
Așadar, Andrei-Ioan. Cum ați ales numele?
Am fost cei mai hotărâți și rapizi părinți în alegerea numelui, dacă e s-o citez pe doamna doctor Raluca Uzum. Când ne-a spus că-i sigur băiețel noi am răspuns la unison: Andrei-Ioan îl vom boteza. Sunt două nume de Sfinți, două nume puternice. Andrei îmi place foarte mult, visam să am un prieten cu acest nume, apoi tatăl minunii e născut de Sfântul Andrei… dar îl cheamă Marian, deci clar și-a dorit dacă e băiat să-l cheme Andrei. Iar cel de-al doilea prenume Ioan, l-am ales pentru că așa-l cheamă pe tatăl meu, apoi și pentru că s-a născut pe 13 ianuarie în preajma sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul.
Cine te-a ajutat după naștere, de la cine ai învățat cum să ai grijă de bebe, să-i faci băiță, să te prinzi ce vrea când plânge, ce să-i dai când se îmbolnăvește, cum să-l hrănești?
Familia a fost lângă mine încă din prima clipă și tare bine mi-a prins. Mama a stat prima lună la noi și ne-a fost de mare ajutor. Am învățat multe de la ea, apoi încet, încet am rămas singuri și a trebuit să facem ceea ce simțim că e mai bine pentru Andrei-Ioan. Să învățăm din mers, să ne ajutăm, să facem echipă. Nu ne e ușor, dar nu ne plângem. E cea mai mare mare minune care ni se putea întâmpla.
Ioana Maria Moldovan și Marian Galeș formează un cuplu de 13 ani
Părinții par că țin să imortalizeze fiecare mișcare a copilului… Tu câte sute de fotografii i-ai făcut până acum lui Andrei?
Poate vrei să spui mii! Am pierdut numărul fotografiilor! De fapt, nici nu am avea cum să le ținem socoteală, de vreme ce tatăl minunii e un om al imaginii (a fost cameraman, iar acum este director de la imagine la o televiziune – n.r.). Să nu uităm nici faptul că Andrei-Ioan a fost cu mine la jurnal până în săptămâna 36, a fost la evenimente, ședințe foto. Cu alte cuvinte e obișnuit să fie în lumina reflectoarelor. Moștenire de familie! (râde)
Cum îl alinți pe cel mic? Părinții sunt campioni la porecle date bebelușilor lor…
Îi alintăm minune sau Firi.
La două luni după ce ai născut te-ai întors la pupitrul știrilor. A fost greu?
Sunt un om activ, care nu a renunțat la niciun proiect până-n săptămâna 36. Am prezentat jurnalul “Focus din inima României”, am fost la fimări, ședințe foto, am făcut voluntariat la Asociația Conil și nu am renunțat nici la minunata Școală de Televiziune iMediaPro Brașov. Așă că era greu să stau departe de dragile proiecte și m-am întors la ele. Am însă mare noroc: Andrei-Ioan e cuminte, doarme toată noaptea, nu a avut colici. Un rol important îl joacă și oamenii minunați din aceste proiecte faine, care m-au reprimit și sunt alături de mine. Nu a fost ușoară revenirea, dar când îți place ce faci și ai susținere, e păcat să stai pe margine. Cu toate astea încă am mari probleme să mă organizez.
Cu cine stă bebe când nu eșți tu acasă? Bunica? Bona?
Nu am luat în calcul nicio secundă varianta bonei, am exclus-o din start. În prima lună, mama a stat cu noi, apoi am rămas în trei. Nu e ușor, dar încercăm să ne descurcăm. Ne mai ajută mama în unele weekend-uri, când vine 325 de km, în rest, suntem doar noi doi și-o minune sub aceeași umbrelă.
Care sunt cele mai mari griji pe care ți le faci de când ai devenit mamă?
Nu le-aș spune nepărat griji, ci mai de grabă gânduri firești care îi trec prin minte oricărei mame. În primele zile după naștere, m-am întrebat dacă sunt o mamă bună, dacă fac ceea ce e mai bine pentru Andrei-Ioan, răspunsurile le-am primit rapid de la el. Faptul că nu plângea, că dormea, că era liniștit, erau câteva semne clare că sunt pe drumul cel bun. Atunci aveam gânduri mici, acum la opt luni pe care le are minunea, ele au crescut, sunt altele. E ceva firesc pentru că acum stă-n fund, se ridică și vrea să facă primii pași, am început diversificarea, gângurește și câte și mai câte face, evident că eu care sunt martoră tuturor schimbărilor, mă minunez și zic e bine că s-a ridicat înainte de șapte luni, că stă în fund, oare, oare, oare, am putea discuta pe acest subiect multe multe zile și nopți. Fac ceea ce simt, iar zâmbetele și felul în care mă privește Andrei-Ioan, îmi dau curaj că sunt pe drumul cel bun.
Andrei la gimnastică… doar pentru că le face bine bebelușilor sau ai avut de remediat vreo problemă?
Mergem la gimnastică de două ori pe săptămână. Avem chiar antrenor personal încă de la trei luni. Andrei-Ioan e un copil sănătos, activ, curios, curajos, dar antrenamentele pe care le face cu Georgiana Tudoran l-au dezvoltat și mai frumos, i-au dat forță, siguranță și multă încredere. Nu regret nicio secundă faptul că am ascultat de un om fain, Raluca Chișu, și l-am dus la gimnastică.
Mai vrei copii? Un băiețel, o fetiță?
În acest moment, suntem bine așa cum suntem!
Marian cum e ca tată?
Marian se implică 100%, e bona de serviciu. Când eu sunt la muncă, Andrei-Ioan rămâne doar pe mâinile lui și se înțeleg de minune. Fac echipă bună împreună.
Ați fost, vara asta, în prima vacanță în 3? Sau urmează?
Prima vacanță în trei am petrecut-o la Târgu-Mureș, la bunicii lui Andrei-Ioan, iar în cea de-a doua, care va fi undeva la jumătatea lui septembrie vom pleca la mare.
Cum a rămas cu măritișul? Anul trecut, ne spuneai că vrei să faci cununia civilă înainte să naști…
Măritișul… nu se face! (râde) Dacă tot ne-a mers bine 13 ani, de ce să nu mergem pe același drum, dar fără acte?