Guido (Roberto Benigni) îi explică lui Giosué (Giorgio Cantarini) regulile jocului / Foto: Miramax Films
Holocaustul și umorul n-au ce căuta în același film. Poate doar dacă scenaristul vine cu o idee genială prin care să submineze teroarea regimului nazist, înlocuind deznădejdea cu speranță. Fix asta a făcut italianul Roberto Benigni în 1997, în capodopera tragicomică numită „La vita è bella” („Viața e frumoasă”).
Benigni nu doar că a coscris și a
regizat filmul, dar mai interpretează și rolul principal! El este zbanghiul
Guido, un ospătar evreu care nu poate sta departe de belele. Mai ales după ce
pune ochii pe frumoasa Dora (Nicoletta
Braschi), o învățătoare pe care jură s-o cucerească prin spontaneitatea și voioșia
cu care e înzestrat din fire.
Zâmbetul dă să-i piară de pe chip
atunci când e deportat la Auschwitz împreună cu fiul său, Giosué (Giorgio Cantarini), dar tocmai de
dragul băiatului nu poate renunța. Îl convinge pe cel mic că totul e un simplu
joc: nemții sunt organizatorii, evreii sunt concurenții, iar premiul cel mare e
un tanc adevărat!
Entuziasmat de ideea unui vehicul
blindat în garajul familiei, puștiul urmează cu sfințenie instrucțiunile fabricate
de tată, pentru a acumula puncte. Trebuie să stea mereu ascuns, să mănânce puțin
și să nu se plângă deloc. Deloc distractiv, dar va strânge din dinți.
Aclamat de majoritatea criticilor,
„La vita è bella” a fost distins cu trei premii Oscar: pentru cel mai bun actor
într-un rol principal (Roberto Benigni), cea mai bună coloană sonoră (Nicola
Piovani) și cel mai bun film străin.
În același timp, mulți cinefili
au șters pe jos cu tragicomedia italiană, acuzând-o de crasă lipsă de respect
față de victimele Holocaustului. Mel Brooks a spus despre Benigni că, dacă ar
fi pierdut persoane dragi în lagărele de concentrare, nu și-ar mai fi permis să
glumească pe tema asta.
Totuși, „La vita è bella” nu
încearcă să diminueze teroarea din Auschwitz decât în ochii inocentului Giosué.
Jovialitatea tatălui e o unealtă de autoapărare, singura rămasă. E absolut
admirabilă perseverența cu care se zbate să-și protejeze fiul de orice
sentiment negativ.
Chiar și în cele mai negre clipe,
când te vezi total dezarmat, râsul îți poate deveni un aliat neprețuit. E o
armă pe care nimeni nu ți-o poate confisca, iar „La vita è bella” ne
încurajează să fim mereu pregătiți cu degetul pe trăgaciul ei.