ComenteazăPuțini ar fi văzut-o pe Lia Bugnar concurentă la Asia Express, dar iată că vedeta a reușit să-și surprindă fanii într-un mod plăcut. Ce a însemnat această experiență grea și inedită, pentru ea? O alegere pe care nu o va uita niciodată!
Am văzut că, la întoarcerea din Filipine, ai declarat că Maria Buza te-a
convins să accepți provocarea? Cum a reușit?
Dacă am folosit cuvântul “convins”, l-am folosit prost. N-a fost o muncă
de înduplecare acolo. Când m-a întrebat, inițial eram într-o situație destul de
complicată că agenda de lucru și părea imposibil de realizat. Nu știu cum, în
câteva zile s-au aliniat toate stelele și puteam, dacă m-aș fi hotărât. Mi s-a
părut un semn, plus că, în general, nu prea refuz întâmplări cu Maria, mai ales
că ne vedeam foarte rar în perioada aia, practic, doar când aveam
spectacole.
Sunteți prietene de foarte mult timp, deci se poate spune că v-ați
cunoscut și văzut în toate stările. Au fost momente la „Asia Express” în care
v-ați surprins una pe cealaltă?
Suntem prietene de peste 40 de ani. Maria m-a surprins în Asia tocmai cu faptul că toți anii ăștia care au trecut peste noi nu au schimbat-o deloc. E același copil pus mereu pe joacă, chitit să facă să radă pe toată lumea din jur. Asta a fost o surpriză. Cum nu mai stăteam împreună decât la teatru (în repetiții sau pe scenă), nu realizasem că abilitatea ei de a trece prin viață în joacă 24 de ore din 24 este absolut nealterată.
Cum ai gestionat, în Asia, toate greutățile?
Nu le-am gestionat. Sunt acolo, impregnate, n-o să le uit niciodată.
Neajunsurile pe care le-ai întâlnit în Asia te-au făcut să apreciezi mai
mult ceea ce ai acasă?
Am apreciat întotdeauna mult ce am acasă. Nu-i nevoie să merg până în Asia că să-mi dau seama că sunt un om norocos căruia nu-i lipsește nimic dintre lucrurile importante pentru un trăi decent. E suficient să nu întorc capul atunci când, în plină iarnă, văd oameni dormind în parc, înfășurați în pături și cearșafuri, că niște mumii contemporane. Obișnuim să-i considerăm pe oamenii ăștia că pe altă specie, ceva ce nu are legătură deloc cu noi. Întotdeauna m-am gândit că nu știi cum te aduce viața de ajungi, dintr-o casă confortabilă, să dormi pe stradă. Soarta are mai multă imaginație ca noi.
Ai avut nevoie de o perioadă de reacomodare, pentru a te reapuca de
scris?
Poate că aș fi avut nevoie de o perioadă de stat cu ochii în gol, dar nu
mi-am putut-o permite. Aveam contracte de respectat, așa că m-am apucat nu de a
două zi, dar din următoarea. Și nu m-am oprit nici până acum.
De unde legătura ta cu teatrul? Obișnuiau să te ducă părinții tăi când
erai mică la piese de teatru?
Nu m-au dus niciodată la teatru când eram copil, iar scenetele le
cam făceau ei în fața mea, astfel că am acum material pentru oricâte drame aș
fi dispusă să scriu.
Ți s-a propus să fii fotomodel, în tinerețe?
M-am gândit să mă fac fotomodel pentru a începe să am venituri, că
n-aveam. Și m-am și făcut. Am fost manechin până când am intrat la facultatea
de teatru.
Apropo, a început să se câștige bine din teatru sau este nevoie de
proiecte extra pentru a trăi mai mult decât decent?
Depinde cât de mult joci și cât de bun ești considerat. Există destui actori care trăiesc bine din teatru și destui care n-au din ce trăi.
Deși ești actriță, regizoare și scriitoare de succes, multă lume abia
acum începe să te cunoască. Odată cu „Asia Express”. S-a schimbat cumva viața
ta socială? Întreb asta pentru că nu te văd prea activă pe site-urile de
socializare.
Păi, e o discuție mai nuanțată aici. Lumea aia multă care abia acum începe să mă cunoască, mă vede pe mine, Lia, în situația Asia Express. Ei continuă să nu mă cunoască drept făcătoare de teatru. Din păcate, telespectatorul este foarte greu de transformat în spectator. Că să devină spectator ar trebui să renunțe la statutul de telespectator, mai ales că emisiunile de divertisment, serialele etc, sunt seara, când sunt și spectacolele de teatru. Deci continuă să fie două lumi paralele. Cât despre site-urile de socializare, de ani buni îmi chem spectatorii la teatru prin intermediul Facebook-ului într-un fel destul de insistent. Dac-aș fi mai “activă” de atât, aș fi caz psihiatric, ar însemna să stau numai pe net. Iar pe de altă parte, viața mea socială e cea dintotdeauna. Am câțiva prieteni pe care-i număr pe degetele de la una, hai, poate două mâini și consider că-i mai mult decât suficient.