Comentează“Toate țepele… le-am luat pe toate… una nu am scăpat!”, recunoaște Macanache – pe numele real, Constantin-Bogdan Dinescu. A eșuat în sportul ales, a trecut greu prin liceu și n-a luat bacul, a ajuns la munca de jos, a-nceput să bea, și-a pierdut dinții… Asta nu e stofă de vedetă, dar, cumva, a reușit să găsească în el fix sclipirea aia care să-l scoată din noroi și să-l pună pe firmament.
În 2015, prima lui melodie, “Ăsta sunt eu”, a ajuns la 1 milion de vizualizări în 6 luni și l-a făcut cunoscut. Azi, la aproapem 30 de ani (îi împlinește pe 25 mai), are deja 3 albume, “Interzis”, “Comedia” și “Macadopere” și a înființat cu iubita lui, Diana, propria casă de producție. În plus, e prezentatorul celui mai nou show de talente de la Antena 1, “The Four – Cei 4”, la care sunt jurați Antonia, Cheloo, Feli și Carlaʼs Dreams.
Libertatea: Pentru început, spune-ne cum a fost copilăria ta…
Macanache: Copilăria mea a fost una mișto, câți copii mai au acum atâta libertate?… Dacă te uiți pe stradă, părinții sunt non-stop cu copiii, parcă ar fi cățeluși, doar lesa nu se vede. Pentru cei care au citit “Amintiri din Copilărie”, cam la fel am avut și eu, dar în București, nu la țară. Aș putea să scriu o carte asemănătoare, erau bătăi, stăteam numai în copaci, parcă eram maimuță. Eram hiperactiv și cred că atunci s-au decis ai mei să mă dea la un sport, să îmi consum energia, să mai dorm din când în când. Tata a făcut atletism, dar la un moment dat a căzut de pe un tramvai, și-a rupt mâna și un picior și a fost nevoit să se renunțe, însă unchiul meu a făcut și el gimnastică de performanță, a ajuns și la europene, la mondiale. Așa că tata era prieten cu antrenorii și am ajuns pe la 6 ani să fac și eu gimnastică la Dinamo.
Cum a fost când ai intrat prima dată în sala de gimnastică?
Eram emoționat, eram ultimul care m-am înscris în generația mea, a fost ca și cum toți se duc în prima zi de școală și tu vii după o lună, dar m-am integrat destul de bine și mi-a plăcut din prima zi.
Erau grele antrenamentele?
Da… era armată! Te trezeai de la 6.00, ajungeai în sala de antrenament mai devreme, că așa făceau băieții, ca să aibă timp să se mai joace înainte. Ajungeai acolo, făceai încălzirea, care e cea mai importantă parte a sportului, apoi în fiecare zi făceam câte trei aparate: în una sol, cal și bară, în următoarea zi făceam paralele, inele și sărituri. Treceai prin toate, învățai diferite exerciții și după 3-4 ore de aparate, venea partea de forță în care făceai mii de flotări, abdomene, cățărat, flotări în mâini, toate pentru rezistență și tonifiere. Asta am făcut cam zece ani, cu mici pauze care erau de fapt un antrenament mai greu: în vacanță, mergeam în cantonament la munte, unde ne urca pe cea mai înaltă pantă și alergam sus-jos sau mergeam la mare și dădeam ture de plajă.
Pus să facă 800 de abdomene… “Îmi amintesc că am plâns”
Ai primit vreodată o pedeapsă de la antrenor?
Da, am primit una pe care nu am cum s-o uit vreodată nici eu, nici toți cei care erau atunci în sală. Eram la încălzire și toți făceam la vrăjeală, dar antrenorul punea mare preț pe această etapă și pentru că ne băteam joc de încălzire, a început să numere: “1, 2, 3…”. Noi nu ne-am dat seama ce vrea, doar cei mai mari știau că trebuie să fugi la spaliere cât mai repede. Eu am ajuns pe la 8, iar asta însemna că trebuie să fac 800 de abdomene la spalier. Pe la 200 au început să cadă cei mai mici, pe la 400 au început să cadă și cei mai mari. Nu mai știu pe la cât am cedat eu, dar îmi amintesc că am plâns și nu mai aveam forță deloc, nu cred că a terminat nimeni atunci, dar toți am învățat lecția. Unii s-au lăsat de sport în ziua aceea, dar alții au înțeles că nu trebuie să iei în râs încălzirea.
Te gândeai în acea perioadă să devii sportiv de performanță?
Da, eram decis, aveam și niște atuuri: eram foarte bun la paralele, la bară, doar calul cu mânere era “matematica vieții mele”, eram de trecere. La cal eram cam de 5, la celelalte eram de 8-10.
Gimnast până la 14 ani: “M-am demoralizat, așa că am renunțat”
Ai fost la concursuri, ai avut premii?
Macanache, alături de echipa de gimnastică de la Clubul Sportiv Scolar Dinamo. Este al doilea, de la dreapta la stanga
Am avut diplome, diferite medalii, premii de la concursurile naționale la care am fost, dar nu am apucat să particip la olimpiade, europene, deși acolo speram. Când m-am lăsat de sport a fost din vina mea, din cauza greșelilor pe care le făceam din joacă. Luam o trambulină elastică și o piscină de bureți și jucam “obligatea” pe salturi pe care nu le învățasem încă. Săream, faceam trei șuruburi, triplusalturi, știam că aterizăm pe bureții aceia și că nu pățeam nimic dacă picam, important era să ne învârtim cât mai mult, nu să facem exercițiul. Dar pentru că în condiții normale nu știam încă să facem saltul corect și aterizarea cum trebuie, mi s-a întâmplat ca la scurt timp, la un concurs național, la Sibiu, să greșesc toate exercițiile. M-am demoralizat, așa că am renunțat pe la 14 ani, iar când am vrut să revin, nu am mai putut. La gimnastică, dacă lipsești o săptămână, poți să te lași definitiv, e un sport care te solicită. În schimb, am plecat cu disciplină și cu lecții de viață importante.
Ce loc ocupa atunci muzica în viața ta?
În aceeași perioadă am descoperit printr-un prieten de la gimnastică muzica rock, metal. Mi-a plăcut, eu oricum îmi căutam un anturaj și ascultam muzică, fumam, beam vin, eram sportivi “cool”. Când m-am lăsat de sport, am dat-o din metale în hip-hop, el era și graffer, eu încercam să desenez, dar am renunțat pentru că sunt complexat de scrisul meu.
“Nu mai aveam bani să plătim nici întreținerea”
Tot atunci te-ai mutat și în Berceni…
Da, în perioada aceea au fost multe schimbări în viața mea. Am plecat din Titan, pentru că nu mai aveam bani să plătim nici întreținerea, am vândut casa, ne-am mutat în garsoniera din Berceni în care stau și acum ai mei. Eu continuam să merg cu autobuzul până în Titan ca să stau cu prietenii mei și tot atunci, pentru că nu mai făceam sport, am început să stau mai mult pe stradă, abia mai treceam pe acasă, stăteam pe la Piața Romana cu skaterii, rollerii, grafferii, atunci am descoperit toată cultura stradală și, cumva, le-am adoptat pe toate. Am abilitatea aceasta de a vorbi cu oamenii și de a mă integra. La un moment dat, am cunoscut niște băieți care făceau beatbox și versuri, alături de care mergeam în niște cluburi deschise ziua, în care puteai să te duci cu un CD cu negativul, îți dădeau microfonul și puteai să cânți și tu. Inițial, eram o trupă din trei inși, iar primele dăți când am urcat pe scenă, știu doar că mă chinuiam să nu îmi uit versurile. Ceilalți doi, Mari și Luci, s-au orientat spre alte lucruri apoi, eu am mai încercat și singur și cu alte trupe, am început să mă duc la battle-uri, oricum liceul nu mergea…
Dimineața la muncă, seara, până la ora 23.00, la liceu
Și ai și înghețat un an.
Da, primul liceu la care am intrat, eram la seral, la “Grigore Cerchez”, intram la 7 seara și terminam la 11 noaptea. E cea mai mare prostie, termini la 11.00 noaptea, cu ce te mai întorci acasă? Mergeam pe jos de pe Pieptănari până în Berceni.
Dimineața lucrai?
Da, “spărgeam” pește. Erau niște cutii cu pește, trebuia să dai cu ele de ciment ca să se spargă peștele, pentru că era înghețat. Și am făcut eu niște combinații dubioase în liceu cu treninguri, cu telefoane, a trebuit să renunț și a trebuit să îngheț anul și mi-am văzut de hip-hop.
Apoi ai revenit și ai fost repartizat la o clasă de matematică-informatică… Știm că ai terminat liceul, dar n-ai luat bacalaureatul, din pricina matematicii.
Da, M1… Mie mi-a plăcut matematica până în clasă a IV-a, pentru că din a V-a m-am mutat la o altă școală, cu profil sportiv, în Ștefan cel Mare, și noi eram oarecum scutiți de matematică. Făceam mai mult educație sportivă, la chimie eram trecuți lejer, iar eu m-am bazat pe faptul că sunt sportiv și că pe toți cei dinaintea mea i-a ajutat clubul să ajungă la un liceu de profil. Dar eu m-am lăsat când am intrat la liceu. Toate țepele… le-am luat pe toate… una nu am scăpat! Când am intrat la liceul acesta, “Autobuzul” (n.r. actual Grigore Cherchez), am descoperit o trupă, Coleric, și am zis să încerc să o dau pe asta. Atunci am început să scriu versuri.
Pe șantier a câștigat cel mai bine. Își întreținea toată familia!
Ai lucrat și pe șantier. Care a fost cea mai grea sarcină primită?
Gândește-te așa: eram pe șantier în perioada aceea, eu cu dreaduri, șmecher și am nimerit într-o echipă de 50 de oameni, toți din același sat, toți rude între ei. Normal că mă vedeau diferit și mă munceau toți odată! Erau împărțiți în cinci echipe și fiecare mă folosea la treburile pe care nu le-ar fi făcut nimeni altcineva: scoate cuie, cară moloz, parcă voiau să mă omoare! De exemplu, era o piscină de vreo 3-4 metri, cu un șanț înalt cât o persoană pe toate laturile, sprijinit de cofraj pentru beton. Pentru că plouase, m-au băgat în șanțuri să scot lemnul, își dai seama ce se întâmpla dacă se surpa pământul?
Ce program aveai?
Mă trezeam pe la 4.00, făceam rugăciunea să plouă, că dacă ploua nu mai ieșeam pe șantier. Pe la 5.00-6.00 dimineața trebuia să fii acolo, gata de muncă. Și stăteam până pe la 17.00 sau, dacă voiai să mai rămâi după program să torni beton, primeai un bonus pentru fiecare oră. Și eu făceam destul de multe ore în plus, aceea a fost cea mai bine plătită slujbă pe care am avut-o, câștigam cam 7.000 de lei, în banii de acum, dar și munca e… Muncești în iad, practic! Atunci mi-am zis că orice e mai bine și mă gândeam că trebuie să îmi găsesc ceva de făcut. Îmi era foarte greu, dar ai mei nu mai puteau munci și nu aveam de ales. La un moment dat am renunțat, pur și simplu, când au întârziat cu banii. Am plecat spălător de vase mai întâi, am început să mai încălzesc o ciorbă, ei m-au făcut ajutor de bucătar, apoi am ajuns bucătar, dar și acolo au intervenit probleme. Nu cred că am stat la niciun job mai mult de un an, mereu am luat-o de la cel mai jos nivel și am ajuns până acolo de unde nu mai poți să urci. Așa am ajuns apoi într-un bar de noapte, unde spălam pahare, dar în acest timp stăteam cu gâtul sucit, ca să văd cum se prepară cocktailurile. Și am învățat să fac și eu, iar când s-a deschis un bar nou m-am angajat acolo pe program de zi, eram barista, făceam și băuturi și aveam destul timp cât să îmi permit să mă reapuc de scris. Am început să mă duc la battle-uri, m-am gândit că dacă vreau să îmi fac un nume, trebuie să o iau și acolo de jos. Am câștigat mai întâi o calificare, dar în mod normal și profesionist nu trebuie să mergi acolo după ce ai băut, pe când eu… abia știam unde e scena. Aș fi putut să spun că trișam, dar de fapt îmi băteam joc de mine, dacă mă duceam treaz, altfel aș fi gândit, altfel mi-aș fi pregătit rimele. Dar mi-am câștigat o notorietate prin agresivitatea de pe scenă – chiar dacă mă băteai la rime, urlam, aruncam cu un microfon, în așa fel încât, la final, oamenii tot pe mine mă țineau minte.
Macanache, în 2013, când lucra ca barman într-un club din centrul vechi al Bucureștiului
În perioada aceea l-am cunoscut printr-un prieten pe Felix, care avea și un “studio”, un dulap antifonat cu o pătură, și așa a apărut melodia “Banul e dușmanul”. Piesa nu a avut reacțiile la care am sperat, mai ales că nu știam pe nimeni, nu a apărut pe radio, pe TV, dacă aș scoate acum o piesă la fel ar distruge tot! Apoi am făcut “Ăsta sunt eu”.
“Oamenii râdeau de mine cu piesa aia”
Cum ți s-a schimbat viața după ce piesa a-nceput să fie difuzată?
Nu mi s-a schimbat viața, dar a bubuit și mi-a dat încrederea că e bine ce fac. Oamenii râdeau de mine cu piesa aia, dar cei care erau ca mine se gândeau că, uite, unul fără dinți în gură are curaj să se laude cu calitățile pe care le are. Și am mai scos o piesă și încă una, au început să apară câteva concerte. Dar eu nu prea aveam material, la primul meu concert, în Goblin, am cântat aceleași patru piese, singurele pe care le aveam, timp de o oră și jumătate.
Ce simțeai când veneau oamenii la concertele tale?
E de nedescris, primul concert nu am să îl uit niciodată! N-o să mai fie unul la fel, primul concert e mereu cel mai tare, poate să fie el într-un tomberon, cu cinci oameni, tot e cel mai tare!
Am decis apoi să renunț la muncă și să mă concentrez pe muzică, îmi permiteam să merg la studio să înregistrez. M-am gândit că dacă reușesc să am un concert pe lună, scot cam aceiași bani ca dintr-un salariu. Pe șantier munceam mult și am învățat din asta – de ce nu aș munci la fel de mult și pentru cariera mea de acum, pentru cariera mea artistică, în studio sau la o piesă, cu aceeași forță pe care o depuneam acolo? Din fiecare loc de muncă am luat ce era mai bun cu mine pentru a mă construi ca artist.
Te-au susținut părinții când ai luat această decizie?
Iată-l pe rapper în copilărie, alături de părinții lui. Fotografia a fost făcută în anul 1991
Tata m-a susținut mereu, pentru că și el e un artist nebun, ca mine. El e pictor, eu sunt muzician. El nu știe să vorbească, eu nu știu să pictez. Mamei nu îi plăcea inițial muzica asta “de negri”, dar acum înțelege de ce fac asta.
Macanache nu avea dinți în gură când a devenit cunoscut: “Nu aveam pretenții la nicio fată”
Pe Diana, iubita ta, pentru care ai și compus o melodie, cum ai întâlnit-o?
Macanache și-a cucerit iubita cu o carte de poezii. Acum spune despre ea că e sufletul lui pereche
Ne-am întâlnit la barul la care lucram, ea spune că i-a plăcut că citeam o carte de poezii a lui Michelangelo și i-am împrumutat-o. Eu nu aveam pretenții la nicio fată, oricât eram de carismatic și șarmant și câte vorbe aș fi avut la mine, nu aveam dinți în gură. A însemnat mult pentru mine faptul că ea m-a acceptat cu acest dezavantaj foarte mare. Cred că este cea mai potrivită dintre toate de pe planetă, e sufletul meu pereche! Ne-am completat: ea avea un zâmbet perfect, eu un zâmbet defect.
Ce crezi că a atras-o la tine?
Sigur nu dantura, că nu o aveam! Eu cred că femeile când își aleg un bărbat o fac pentru ceea ce poate deveni el. Probabil a văzut în mine o sclipire și a decis să mă ajute, iar acum avem aproape patru ani de când suntem împreună. Diana e și managerul, și iubita, și impresarul, și confidentul meu, sper ca fiecare să își găsească Diana lui.
Vă doriți copii?
Da, amândoi ne dorim, iar părinții noștii vor nepoți. Nu contează ce, băieți, fete, sănătoși să fie.
Cum te-ai descrie în prezent și ce ai spune că-ți mai lipsește?
Sunt mai mulțumit de mine, am mai multă încredere, sunt bucuros că pot să îi ajut pe ai mei mai mult. Singurul lucru care nu îmi convine este că nu mai am timp să stau cu părinții, cu prietenii, muncesc non-stop. Dar viața e lungă și frumoasă, probabil, la un moment dat, o să pot să mă bucur de liniște, de relaxare. Simt că acum trebuie să trag cel mai tare din viața mea, e momentul perfect și nu vreau să ratez nicio secundă!