Marius Dorin Florea, 50 de ani, este unul dintre actorii de comedie, în teatrul și filmul românesc, recunoscut de toți după porecla ce i-a devenit, practic, nume de familie: Marius Vizante!
Plan cu Horațiu Mălăele
Marius a developat momente din viața și din cariera sa în cadrul podcast-ului lui Cătălin Oprișan, „Vreau să știu”. Tânărul care a primit toți banii familiei la începutul anilor 90 pentru a deveni actor a impresionat atât în cadrul grupului umoristic „Vouă”, în diverse piese de teatru, dar și în filmele „Filantropica” și „Restul e tăcere”.
Vizante vrea să-și mai îndeplinească un mare vis: „Cu maestrul Mălăele, idolul meu ani de zile, am ceva în cap să joc, dar e foarte mare, e greu să te atingi de el. Este aspirația mea intelectuală, domnul Mălăele”.
De la „Vizantea, haiducul”, din clasa a VIII-a
„Pe mine mă cheamă Florea, numele de familie, iar prenumele este Marius Dorin. Prin clasa a VIII-a, am fost într-o tabără de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei. Mi se spunea «Hans» sau «Evident», pentru că aveam un tic cu «evident», mă strigau așa copiii. În tabără, fiecare județ organiza câte un mic spectacol. Erau unii din Pitești, iar unul dintre ei, mucalit, brunețel, fonfăit, a început să spună o poveste a lui «Vizantea, haiducul», dar, de fapt, era o satiră, cu «Vizantea, bișnițarul». Aș vrea să-l reîntâlnesc, să-l salut, n-am mai dat de el. Atât am râs de acel text, încât, ulterior, când am ajuns în București, am început să le spun băieților gluma. Toți râdeau…
Proful de sport din liceu, domnul Fodoreanu, de a avut ulterior «Simpa Turism», de organiza și deplasările naționalei de fotbal, m-a dus la la preselecție la «Cântarea României», i-am zis că am un monolog satiric. După 4 ore intru cu monologul cu «Vizantea». S-a terminat, «s-a rupt» sala! Apoi, de fiecare dată când era vreun spectacol, mă puneau să spun monologul cu «Vizantea». În vreo doi ani, toți liceenii ce veneau aduși cu forța la spectacole, mă știau de Vizante. Diriga nu pricepea când citea catalogul: «Mă, tu nu ești Vizante?!», «Nuuu». Și mă trecea «Vizante» în catalog, să țină minte cine sunt”, a rememorat actorul.
„Marius Florea nu e nume de actor”
Primul spectacol la Teatrul Național, se pregătea de premieră, s-a întâlnit pe hol cu Radu Beligan. Atunci s-a născut numele ce avea să-i fie renume lui Marius Florea: „Pe intrarea actorilor era un culoar, cu toate afișele. Primul era cel mai nou spectacol. Eu, proaspăt angajat, eram al 5-lea în distribuție, după nea Mișu Fotino, Magda Catone, George Ivașcu, eu mă uitam cu mândrie. Și vine meșterul Beligan: «Ce faci, copile, ești aici pe afiș?», «Da, meștere». Se uită el atent: «Dar ce joci, ți-au dat figurație?», «Nuu, sunt al 4-lea, al 5-lea acolo», «Păi, tu nu erai Vizante?», «Nuu, asta era poreclă», «Marius Florea nu e nume de actor, Marius Florea Vizante e nume de actor. Du-te sus și spune-le să schimbe afișul, că am zis eu!». De la meșterul Beligan, așa am rămas: Vizante”.
„E ca fotbal, lângă cine joci”
A jucat în teatru sau în filme alături de zeii scenei românești: „La început, ți se taie genunchii, ți se usucă gâtul! Când treceau profesorii Cotescu, Albulescu, Beligan, te lipeai de zid. Acum, din cauza societății, s-a ajuns să te bați pe burtă cu profesorii, e nesimțire. E ca la fotbal, când joci cu unul bun, joci și tu bine, când joci cu unul prost, ești prost. Am simțit și mângâierea doamnei Olga Tudorache, simpatia domnului Florin Zamfirescu, iar următorul pas a fost că m-a văzut domnul Radu Beligan”.
Povești cu Radu Beligan și Gigi Dinică
Are amintiri, trăite cu mulți titani, care i-au rămas vii în minte: „Meșterul Beligan m-a cerut la Teatrul Național: «ăsta mic trebuie să intre la noi». Apoi, la o televiziune, a spus că «așa cum mie doamna Bulandra mi-a spus că orice soldat are în raniță bastonul de mareșal, așa și eu spun de Vizante». A plâns mama o zi întreagă. Repetam cu maestrul Albulescu, deși ulterior ne-am răcit în viață, mă punea să repet de zeci de ori, mă așeza pe scenă, cum să stau, cum să privesc, scotea tot ceea ce era mai bun în mine.
Repetam o scenă cu nea Gigi Dinică, i-am zis de un profesor de-ai mei de la Radio că a murit, mi-a spus că-l cunoaște și mă întreabă, pe tonul lui inconfundabil: «Copile, s-a chinuit mult?», «Nuuu», «A chinuit pe cineva?», «Nuuu», «Bravo, lui!». Atunci, mi s-a părut un teribilism din partea lui, acum, realizez că a spus o vorbă mare. Lângă nea Gigi am simțit că e greu să respir, de mare ce era”.