ComenteazăFilmul e mai bun ca părțile doi și trei, dar (inevitabil) mai slab ca prima parte. Însă e adesea amuzant, iar cine vrea poate plasa celebra oglindă lichidă nu doar între Matrix și lumea reală, dar și între prezent și trecut sau între cinema și viața adevărată.
Ciudata strategie de a relansa franciza după 18 ani are un motiv întemeiat care o spală de multe păcate. „Matrix Renașterea” / „The Matrix Resurrections” e travaliul de doliu al Lanei Wachowski, ai cărei părinți au murit în 2019, an în care s-a dus și un prieten al regizoarei. Lana și sora ei, Lilly, nu mai doreau un nou Matrix și s-au ținut tare pe poziții, în ciuda eforturilor Warner Bros, până când Lana a înțeles că nu are cum să-și facă mai ușor doliul decât readucându-și părinții la viață prin „proiecțiile” lor, Neo și Trinity.
E primul film din franciză care nu poartă semnătura ambelor surori și primul care recapitulează trilogia după un concept riscant și inedit care presupune o reamintire a momentelor importante făcută adesea cu un voit mișto de sine, de genul Neo e prea ruginit ca să mai poată zbura, un nou film nu mai era necesar ș.a.m.d., dar și cu numeroase inserții vizuale din filmele precedente.
Conceptul are logica lui: trebuiau explicate niște lucruri pentru spectatorii care sunt prea tineri să fi prins trilogia „Matrix” și care probabil nici n-au văzut-o pe DVD. Dar nu s-ar simți ei oricum ca la o petrecere unde se vorbește despre boșorogi și evenimente de dinaintea erei lor?
În 1999, „The Matrix” revoluționa cinemaul aducând în pragul noului mileniu o realizare tehnică inovatoare grefată pe o rețetă soteriologică veche de când hăul. Lumea e un program, un construct (Matrix), iar viața reală are loc în afara acestuia, când 200 de ani mai târziu un grup de rebeli identifică și extrage din Matrix un tânăr hacker pe nume Thomas A. Anderson alias Neo, despre care Oracolul credea (sau nu) că ar putea fi The One, salvatorul.
Primul „Matrix” rămâne printre cele mai bune producții SF din toate timpurile, 20 de ani mai târziu încă se ține, dar a fost urmat de două continuări foarte slabe. „Matrix Reîncărcat” / „The Matrix Reloaded” (2003) se lăcomea și punea cantitatea înaintea calității.
Agentul Smith (Hugo Weaving) se multiplica la nesfârșit și la fel se întâmpla cu scenele de luptă desfășurate mecanic pe fundalul unei muzici enervante. „Matrix Revoluții” / „The Matrix Revolutions” (tot 2003) era întunecat, gălăgios și indigest cu excepția ultimelor 20 de minute, când Neo se bate cu agentul Smith.
Îl regăsim pe Neo la 60 de ani distanță după „Revoluții”, reinserat în Matrix după proceduri care îl fac să pară cu doar 20 de ani mai bătrân, dar care îl fac și să semene cu Keanu Reeves din viața de zi cu zi sau din seria „John Wick”. Ficțiunea și realitatea se privesc în oglindă și se strâmbă una la alta.
Thomas Anderson e programator celebru la o companie de profil unde a dezvoltat trilogia de jocuri „The Matrix”, despre care nimeni nu știe că e bazată pe întâmplări reale. Nici măcar el nu știe, pentru că i-a fost ștearsă memoria și frânturile de amintiri care îl bântuie l-au trimis la terapeut (Neil Patrick Harris) când aproape s-a aruncat de pe o clădire, amintindu-și vag că știe să zboare.
Trinity a ajuns și mai rău: măritată și cu copii care-și bagă piese de Lego în nas. Din trecutu-i mare nu a rămas decât pasiunea pentru motociclete. Când Thomas Anderson și Tiffany/Trinity se întâlnesc într-o cafenea și se plac fără a se recunoaște, trecem din SF într-un love story matur și improbabil – poate „Scurtă întâlnire” / „Brief Encounter” (1945, David Lean) sau „Gară pentru doi” (1983, Eldar Riazanov) – , în care oportunitățile s-au închis de mult, iar eroii au alte obligații și o disponibilitate afectivă destul de redusă.
Cea mai tare replică a filmului
Filmul e construit nu doar ca o recapitulare, dar și ca prefața unui nou film în care ni se promite că vom fi în poveste cu totul. Durează destul de mult până când eroul redevine Neo și durează și mai mult până își recuperează iubita esențială. Iar când o face, se lasă cu artificii și cu noi întrebări despre cine ar putea fi The One.
Cea mai tare replică a filmului e cea pe care i-o aruncă Trinity terapeutului care e, de fapt, Arhitectul Matrixului, după ce îi trage un picior în cap, în ultima scenă de acțiune desfășurată de eroi în euforia forțelor lor regăsite: „And this one is for using children!” („Iar asta e pentru că ai folosit copii!”). Interesant mod de a face referire la libertatea femeii de a alege sau refuza maternitatea. Oare câte admiratoare ajunse azi mame responsabile nu se gândesc că accesul la dimensiunea lui Trinity și Neo le e definitiv blocat de trecerea timpului? Sau câți oameni nu se gândesc așa, în general, că în altă „dimensiune” ar fi fost mai fericiți?
Dacă există în film un regret pentru anii care au trecut, el aproape că poate fi citit pe figura obosită a protagonistului. Chiar așa, pare să gândească Reeves, la ce mai trebuia un nou „Matrix”?
Iubirea dintre Neo și Trinity (supraevaluată în părțile precedente) alcătuiește miezul filmului, lucru nu foarte inspirat pentru că puțina alchimie dintre Keanu Reeves și Carrie-Ann Moss are după 20 de ani ceva și mai trist, de jucării stricate care merg ținându-se de mână. Dar mai bine așa decât cu multe scene de acțiune, care sunt haotice, cu excepția momentului când Morpheus (Yahya Abdul Mateen II) îl testează pe Neo.
Păcat că Morpheus nu mai e interpretat de Laurence Fishburne, că Hugo Weaving nu mai e nici el agentul Smith și că echipa de rebeli e alcătuită acum din tineri inexpresivi. Jada Pinkett Smith îi mai animă puțin în calitate de fost comandant de navă, actualmente general, deși se cam pierde sub machiaj. Cu ea, timpul n-a fost blând, 60 de ani au trecut ca 80.
Partea bună e că Lambert Wilson nu apucă să joace prea mult, deși personajul lui, antipaticul Merovingian, are tupeul să pretindă un spin-off. Monica Bellucci nu mai apare pe post de plantă decorativă, iar Christina Ricci își face debutul în franciză, din păcate doar cu un rolișor.
După această lirică întâlnire de genul „Liceenii după 20 de ani”, ți-e și teamă să te gândești ce va urma. Construit după premise interesante, filmul pierde datorită ludicului autoreferențial care e haios pe moment, dar care devine tot mai inconsistent pe măsură ce filmul se răcește.
Ca să nu se scufunde, franciza va trebui să arunce cârjele autoreferențiale și să se reinventeze. Și pentru cei care jură cu mâna pe primul film din trilogie (când l-am revăzut de curând am fost surprinsă câte replici știu pe de rost), și pentru cei care cred că cinematograful a început târziu, „Matrix Renașterea” e un test în așteptarea adevăratei renașteri.
foto: Hepta