Comentează„Aveam patru-cinci ani și mă jucam afară, cu copiii și, dintr-o joacă, m-am pus în poziția sfoară, mi s-a părut lejer. I-am arătat și mamei ce pot să fac, a vorbit cu o prietenă și aceasta a sfătuit-o să mă ducă la gimnastică.
A găsit o sală în Galați și, când am intrat prima dată acolo, am urcat pe bârnă, aparatul care mi-a plăcut cel mai mult. A meritat sacrificiul, chiar dacă nu mai aveam timp de copilărie”, a povestit Ana pentru revista VIVA!
„Cel mai greu a fost momentul când am renunțat. Am luat decizia de pe o zi pe alta. Nu mai puteam nici fizic, simțeam că mă dezintegrez, și nici psihic.
În primele luni nu mi-a fost greu,
îmi doream să plec, să am o viață normală. Acum realizez că a fost o decizie
luată în pripă și puteam să mai stau câteva luni până la Olimpiadă.
Un alt moment greu a fost când mi s-a rupt peroneul, în timpul unui campionat european. Aveam șansa să câștig finala la bârnă”, a declarat sportiva pentru sursa citată.