„Mama
În copilărie mi-am dorit un cățel mare de pluș pe care-l văzusem în vitrina unui magazin de jucării din Câmpulung. Aveam niște bani puși deoparte de la Craiova, unde-i ajutasem pe unchii mei să filmeze la nunți, și eram gata să-i pun pe toți la bătaie, dar nu erau de-ajuns. Ai mei nu se ajungeau bine cu banii și mama era mai chibzuită, așa că s-a opus vehement. Tata n-a putut rezista niciodată rugăminților cuiva drag, așa că s-a împrumutat la niște prieteni și mi-a luat cățelul. L-am botezat Pipo și mi-a fost tovarăș de nădejde până spre adolescență. Mai în glumă, mai în serios, i-am reproșat mereu mamei că n-a vrut să mi-l ia pe Pipo, așa că, atunci când am împlinit 25 de ani, a venit la ziua mea cu un urs mare de pluș, cu un papion mare ecosez, în contul cadoului lipsă din copilărie. Pe Papillon, cum l-am botezat, îl am și acum, se joacă copiii prietenilor mei cu el, când vin la mine, iar pe ultimul câine (adevărat) al mamei, care semăna leit cu ea la fire, l-a botezat chiar Pipo.
În școală, mama îmi făcea cele mai bune sandvișuri. Nu știu ce punea în ele, dar cele ale colegilor sau cele făcute de bunica mi se păreau fade și convenționale. Ale mamei aveau întotdeauna ceva special și erau incredibil de gustoase. Acum știu de ce erau așa de bune, erau făcute cu dragoste de mamă.
Când a plecat cu o bursă de cercetare la Institutul Pasteur, a pus bani deoparte un an de zile ca să ne poată aduce pe mine și pe sora mea la Paris o lună întreagă. Vacanța aceea a răscumpărat toți anii în care ai mei nu-și mai permiteau nici măcar un concediu la mare. Împlineam 16 ani, Bucureștiul încă sărăcea în tranziție, iar contactul cu Occidentul în, literalmente, toată splendoarea sa, a fost șocant. Și formativ. De atunci mă simt european, de atunci mă simt, oriunde aș merge, cetățean al lumii.
A moștenit de la tatăl ei dragostea de munte și ne-a transmis-o și mie și Siminei. Primele noastre drumeții serioase le-am făcut cu rucsacii cu cadru cu care ea și cu tata bătuseră munții României în lung și-n lat. Cea mai frumoasă vacanță după cea de la Paris au fost două săptămâni cu cortul și cu Oltcit-ul prin munții Apuseni.
Tot ei i-l datorăm, și eu și Simina, pe Leonard Cohen și mă bucur că am reușit s-o duc, ani mai târziu, la primul lui concert la București. Și pe Jacques Brel. Și pe Barbara. Și pe Moustaki.
Îi plăcea să tricoteze și ne făcea, mie, Siminei, dar și prietenilor noștri, tot felul de pulovere, fulare, pături. Înainte să plec la Stanford mi-a făcut un pulover, dar a ieșit cam mic, așa că l-a desfăcut și l-a făcut din nou. De data asta a ieșit un pic cam mare, dar l-am luat cu mine oricum și-l am și acum, pentru că dragostea ei n-a fost niciodată prea mică, nici prea mare, a fost mereu atât cât mi-a trebuit.
Tu m-ai învățat să iubesc, mamă dragă, și-ți mulțumesc pentru că astăzi știu cum se face asta. O să-mi fie tare dor de tine și te iubesc mai mult decât oricând.
Mama s-a stins ieri la Hospice Casa Speranței.
Cei care vor să-și ia rămas bun o pot face mâine, între 11 și 20, la capela bisericii Adormirea Maicii Domnului din curtea Spitalului Universitar din București.
Slujba de înmormântarea va avea loc sâmbătă la ora 14 la Biserica Înălțarea Domnului („biserica din jos”) din satul tatălui ei, Lerești, Argeș”, a scris Dragoș Bucurenți pe pagina sa de Facebook.