ComenteazăCu ochii înlăcrimați la gândul ca munca sa de-o viață nu are viitor, Nicu, omul al cărui nume și repertoriu se legă de muzica mahalalelor, cântată la ureche, își varsă oful. E supărat că nimeni nu va duce mai departe stilul și bagajul de sute de melodii, culese din altă epocă. Cântece niciodată înregistrate.
”E o drama că nu mai vine nimeni după noi. Mai suntem o mână de lăutari, bătrâni, care menținem stilul original și plecăm cu tot cu ce am învățat, cântece autentice cu care am încântat multe generații”, conchide suspinând artistul care, în aceeași formație cu legendarii Dumitru Fărcașu, Luca Novac și Radu Simon a făcut să fie cunoscut folclorul printre japonezi și americani, în zeci de turnee întreprinse înainte de 89.
”Nu mai există seriozitate, nici pasiune. Pe vremuri lăutarii nu cântau pentru bani, cântau din suflet și cu drag. 20 de ani au trecut până mai-marii genului de altădată să mă considere demn și pregătit să cânt alături de el. 20 de ani în care i-am studiat și am umplut zeci de caiete studențești ”furând” texte. Astăzi, tinerii ce se vor artiști apeleză la manele în tot ceea ce fac în dorința de a câștiga bani. Spurcă folclorul autentic, lăutăria, muzica ușoară, le amestecă. Genurile clasice preferate azi au prins ”iz” de manea”, spune cu amărăciune artistul de 65 ani.
Nicu Gigantu a dus lăutăria autentică peste tot în lume și atât de mult și-a iubit publicul încât, de dragul lui, s-a întors din pribegie acasă după ce i-a ieșit pe nas comunismul, fiind conștient de consecințe. Culmea norocului, a ajuns în România cu două zile înainte de revolta de la Timișoara.
Durerea ultimului lăutar de modă veche, Nicu Gigantu! ”Mulți spurcă folclorul autentic, lăutăria, au prins ”iz” de manea”
Umblând printre amintiri, artistul ce se asociază cu seratele românești de la ”șosea”, pe Kiseleff, loc unde a făcut istorie marele Cristian Vasile, povestește despre anii copilăriei când, copil de lăutari, cânta pe mese cu acordeonul de gât. ”Pe vremuri, nu erau recitaluri, o nuntă tradițională dura și trei zile. Se cânta fără sonorizare, curat, cu țambal, contrabas, vioară. Serios vorbind, făceam o medie de 450 kilometri pe lună în pași, doar învârtindu-mă seară de seară, printre mesele nuntașilor ori restaurantelor cu ștaif ale vechiului București”, poveștește artistul, pe numele său Nicolae Constantin, unul din ultimii lăutari de modă veche
”Parfumul vieții de lăutar în vremurile apuse era unul aparte. Nu se dădeau autografe, se ridica pălăria în semn de respect, iar melodiile nu erau gustate, erau sorbite. Mi-aduc aminte că marele cutremur ne-a prins pe scenă, cu Ion Lăceanu solist, ce cânta ”Cobori, Doamne, pe pământ. Sigur că și în acele vremuri primeam recompense, însă nu le cerșeam așa, cum se întâmpla azi. În anii 70 doseam în buzunare circa 1000 de lei pe seară, vremuri când salariul era de circa 70 lei. Când mi-am luat mașină, o Dacia, am numărat o zi la bani. La Crama Domnească, în centru, veneau să mă audă deopotrivă bișnițarii, valutiștii vremii, dar și mari scriitori și poeți. Lumea era plină de respect”, își aduce aminte solistul ce a făcut parte din ansamblurile ”Ciocârlia” și ”Doina Ilfovului”.
Deși ”așchia-i a sărit departe de trunchi”, lăutarul e mândru de fiul său, tenorul Alexandru Ștefan
Nu i-a călcat pe urme din punct de vere al orientării muzicale, însă Nicu Gigantu e mândru foc de băiatul său, Alexandru Constantin Ștefan, tenorul care de Ziua Națională a avut privilegiul să țină întreaga țară în poziție solemnă, când a interpretat imnul național sub Arcul de Triumf. Solist al Ansamblului artistic”Doina”al Armatei, Alexandru Constantin Ștefan a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București și are propriul band pop, Alex G.