16 comentariiUnii critici s-au prins în joc și au scris pe urmă că, dacă te încumeți să le vezi unul după altul, mai bine începi cu „Barbie”.
Având experiența festivalurilor unde înghit un film după altul, criticii nu recomandă de obicei nimănui să facă același lucru. „Oppenheimer” nu e nici pe departe “filmul secolului”, „o capodoperă”, „cel mai bun film al deceniului”, cum s-a spus, dar succesul lui de critică și de public (deși „Barbie” a avut mai mulți spectatori în weekendul de lansare) e revelator pentru felul cum criteriile estetice sunt modelate de epoca în care trăim, mai ales de bombardamentul informațional.
Christopher Nolan e și el un regizor al epocii sale, iar cinemaul lui maximalist și steril developează poate cel mai bine tendințele autodistructive ale omenirii în acest film despre J. Robert Oppenheimer, savant genial care a dus planeta cu un pas înainte pe calea suicidului.
Nu cred că Nolan s-a gândit că modul lui de a face cinema ar oglindi în vreun fel tendințele autodistructive ale omenirii, dar undeva în subconștient poate că există temerea că la un anumit nivel, cinemaul nu se va mai putea salva din marasmul în care a ajuns decât prin echivalentul unei bombe atomice. „Oppenheimer” e un pas înainte pe acest drum.
Ce e vizibilă, în schimb, e dorința lui Nolan de a așeza materialul din cartea inspiratoare, „American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer”, de Kai Bird și Martin J. Sherwin, într-o construcție epică nu doar monumentală și definitivă, dar și fidelă fizicii.
Un turn Babel
Copleșit de propria importanță, Nolan a scris și regizat un monumental haos cinematic. El montează prin ciocnire scene din mai multe planuri temporale și după estetici vizuale diferite, gândite să oglindească poate fisiunea nucleară și reacția în lanț (o tensiune dramaturgică ce se acumulează), dar reușește antiperformanța de a contrazice unul dintre cele mai importante principii ale fizicii cuantice și cinemaului. Scenele din film funcționează de sine stătător și multe sunt valoroase în absolut, dar nu se leagă unele de celelalte – adică filmul funcționează ca particulă, nu și ca undă.
Cam după prima oră, devine clar că personajele trăiesc în interiorul fiecărei scene și nu au niciun fel de memorie a scenelor precedente. Montajul super-mega-califragilistic pecetluiește imposibilitatea ca ele să evolueze în timp. Asta e aproape fatal pentru un film biografic în care ar trebui să existe o evoluție a personajelor și a relațiilor dintre ele.
Teoria spune și că atunci când două particule cuantice interacționează așa cum trebuie, ele vor ajunge să se influențeze, indiferent de distanța dintre ele. Acest principiu ar putea explica telepatia, de pildă, dar pentru Nolan a fost probabil ceva mult prea discret față de opera monumentală pe care o plănuia. (Nu mai vorbim de ideea potrivit căreia stările cuantice sunt întotdeauna legate de cantități discrete.)
Filmul ratează, prin grandilocvență, și capacitatea de a sugera că totul în univers e interconectat, așa cum sugerează fizica cuantică. În schimb, propune un turn Babel unde nu doar că fiecare vorbește pe limba lui, dar fiecare e multiplicat în infinite ipostaze care nu comunică între ele.
„Oppenheimer” e un film actual și pentru că spectatorii de cinema (nu spun cinefilii) au deprins (și datorită filmelor precedente ale lui Nolan) ideea că un film e cu atât mai valoros cu cât e mai încărcat și mai greu de înțeles. Faptul că simplitatea a ajuns azi un defect ni se trage poate de la consumerism.
Un avertisment pe cea mai largă platformă posibilă
Dar, dincolo de toate elementele care îl fac greu digerabil, dincolo de kitsch-ul lui și de lipsa de emoție reală, dincolo de pretenția de a face cinema și cu majusculă, și pentru popor (deși unii spectatori se plâng că explozia bombei e prea puțin spectaculoasă chiar și la IMAX), „Oppenheimer” are un mare merit care anulează tot ce am scris până aici.
El aduce în discuție – pe cea mai largă platformă posibilă azi – pericolul pe care omenirea îl constituie pentru ea însăși. Faptul că victoriile ei științifice i se pot întoarce împotrivă chiar și atunci când sunt justificate de pacifism, patriotism și alte –isme. E ceea ce spune și Nolan în interviuri (aici, de pildă:): dincolo de situația geopolitică și de filosofie, l-a interesat ce se poate întâmpla atunci când un om ține în mână puterea de a distruge planeta.
Din acest punct de vedere, „Oppenheimer” a apărut la momentul potrivit, iar Nolan e mesagerul de care era nevoie, chiar dacă pretinde că nu are niciun mesaj de transmis. Nu un film mic, de artă, de nișă trebuia, ci un blockbuster grandios și plin de importanță (Nolan spune că e cel mai mare film al său), care să ajungă la cât mai multă lume.
Faptul că „Oppenheimer” poate contribui, într-un moment când efectele încălzirii globale sunt vizibile chiar și pentru sceptici, la conștientizarea că suntem pe o placă turnantă îi șterge lui Nolan toate păcatele cinematografice trecute, prezente și viitoare.