Oscarul pentru film internațional: Mads Mikkelsen nu știe să dea rateu, dar „Quo vadis, Aida?” e o ficțiune rotundă și impresionantă

Dacă e să ascultăm casele de pariuri și presa anglo-saxonă de specialitate, Încă un rând / Another Round (Druk, în original), de Thomas Vinterberg, are prima șansă la Oscarul pentru Film străin, coproducția minoritar românească Quo vadis, Aida?, a bosniecei Jasmila Žbanić, a doua, iar Colectiv, documentarul lui Alexander Nanau,  a treia. Dar dacă nu câștigă filmul lui Vinterberg? Cine ar putea câștiga atunci? Haideți să vedem care ce oferă!

„Another round”: spectatorul devine „prieten de pahar” cu eroii

„Încă un rând” (pe ecranele românești din 30 aprilie 2021) e un film cu mai mare priză la public decât la critică. Plecând de la teoria pseudoștiințifică a psihiatrului norvegian Finn Skårderud cum că în organismul uman există în mod natural un deficit de alcool de 0,05%, Thomas Vinterberg și co-scenaristul Tobias Lindholm (cu care Vinterberg a colaborat la Vânătoarea / The Hunt, 2012, și Comunitatea / The Commune, 2016, dar care e cunoscut și pentru serialul Borgen) imaginează tragi-comedia unor profesori de liceu care încep să consume alcool încercând să-și regleze criza vârstei mijlocii în mod plăcut.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

Cum e de așteptat, cei patru prieteni ridică repede ștacheta și de la 0,05% încep să consume tot mai mult alcool.

Euforia lor verificată în performanța la ore și în viața de familie vizibil îmbunătățită dovedindu-se, ca să-l cităm pe Andrei Pleșu, o „euforie a dezastrului”, confirmând până la urmă ceea ce bănuiam de la bun început: 1. lipsa de măsură strică, 2. criza vârstei mijlocii trebuie reglată altfel.

Trailer Another Round: 

Deși mulți spectatori se regăsesc în cele patru personaje, iar danezii spun că e un film despre Danemarca (de parcă numai acolo s-ar exagera cu băutul), filmul e confuz începând cu premisa anunțată mai sus. De ce era nevoie să demonstrezi ceva ce se știe?

Pandemia ne-a făcut pe toți să ne simțim parte a unei culturi „foarte safe, mediocră și controlată”

Dacă pentru Vinterberg și Lindholm intriga era doar un pretext să deschidă unghiul spre o cultură „foarte safe, mediocră și controlată” (cum spune Vinterberg despre Danemarca într-un interviu), acest lucru e parțial vizibil și doar spectatorul poate pune de la el acolo unde filmul nu reușește să dea.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Vinterberg se comportă ca un băiat sâcâit de colegi la școală, care nu le poate da cu penarul în cap pentru că e prea bine-crescut, preferând să dezvolte un comportament pasiv-agresiv. 

Toate filmele lui, mai puțin primul, The Celebration / Festen (1998), care mi se pare în continuare cel mai bun film al său, trădează încercarea de a ieși din propria condiție. 

De aici senzația (mai vizibilă până acum în The Hunt) că personajele sunt – la fel precum cineastul! – atât de condiționate de mediul lor, încât reacțiile le sunt de multe ori inadecvate ori inexistente.

Dar să spui asta programatic îți trebuie o subtilitate pe care Vinterberg nu o are. Își dă seama că ceva nu e în regulă cu lumea în care trăiește, dar nu are senzitivitatea și geniul lui Lars von Trier.

Atuul lui „Another Round” e însă un soi de familiaritate cu spectatorul care se simte invitat în gașcă, lucru facilitat și de interpretările foarte bune (nici nu l-am văzut până acum pe Mads Mikkelsen dând rateu), și de regia suficient de fluidă cât să nu dea impresia că face apologia alcoolului ori pe cea a abstinenței. Dacă spectatorul devine „prieten de pahar” cu eroii, e posibil să treacă cu vederea faptul că și elevii acestor profesori beau (filmul așa și începe) și să nu sesizeze incapacitatea poveștii de a încorpora informația. Pe lângă ce îmi arată filmul, aș fi vrut să știu ce e putred în Danemarca, de ce se bea la toate nivelurile și unde se poate rupe cercul vicios.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

În niciun caz în dansul lui Mads Mikkelsen de personaj care fie se îneacă, fie își ia zborul (cum spunea actorul într-un interviu), final care îl menține în criza (vârstei, a mediului) unde pare blocat. Sau acceptarea propriului destin ar fi primul pas, titlul sugerând că personajele nu pot ieși din cerc? Deja mi-e teamă că pun de la mine.

Dacă nominalizarea la categoria Film străin la Oscarurile din 25 aprilie 2021 n-a fost poate o surpriză prea mare (și The Hunt a fost nominalizat la vremea lui), cea mai mare bucurie pentru Vinterberg a fost să se vadă nominalizat și la regie. Chiar dacă filmul nu m-a rupt, sper că succesul lui mai îndulcește tragedia cineastului a cărui fiică mai mare, Ida, a murit la 19 ani într-un accident de mașină chiar când au început filmările. 

Nu cred că Rolling Stone s-a referit la această tragedie când interviului cu Thomas Vinterberg și Mads Mikkelsen i-a pus un titlu-parafrază după cartea lui Joan Didion, The Year of Magical Thinking, în care Didion scria despre pierderea soțului și a fiicei sale.

The Year of Magical Drinking se referă strict la iluzia eroilor că se pot adapta realității blurându-și propria percepție, dar te face să te întrebi în modul cel mai sincer: cam ce fel de resurse poate găsi un regizor ca să termine producția unui film după așa o tragedie, în loc să se refugieze – cum ar fi poate mai de înțeles, în băutură?

Quo vadis, Aida? Tragedia vine pâș-pâș

În comparație cu Another Round, Quo vadis, Aida? mi se pare și mult mai bun, și mult mai potrivit pentru Oscar. Această coproducție între Bosnia și Herzegovina, pe de o parte, și Austria, România (prin Digital Cube – aici un interviu cu Cristian Nicolescu), Olanda, Germania, Polonia, Franța, Norvegia pe de alta, e un angrenaj bine uns de film realist.

„Quo vadis, Aida?” e în vâna filmelor românești din ultimele două decenii (cu accent pe detalii revelatoare și lipsă de emfază), în care într-un interval de timp foarte scurt se pregătește o tragedie de proporții (primele masacre de la Srebenica din iulie 1995).

Srebenica fusese declarată zonă protejată de ONU în 1993, de aceea mii de bosniaci se refugiaseră aici. Când trupele sârbe au preluat controlul asupra comandamentului ONU din Srebenica, fără niciun fel de opoziție din partea tinerilor soldați în bermude sau a ofițerilor depășiți de situație (într-o discuție cu Angelina Jolie din Time https://time.com/5944790/angelina-jolie-jasmila-zbanic-quo-vadis-aida/, Žbanić spune că ONU e o instituție coruptă, care ar trebui reformată), sârbii au despărțit bărbații de femei și au trecut la masacrarea civililor de gen masculin (maturi, copii, bătrâni). În total, 8372 de oameni au fost uciși, din care 1700 cadavre nu au fost identificate nici până azi.

Filmul unui genocid în care niciun om nu e arătat murind

Regizoarea, care avea 17 ani când a început războiul în Bosnia (în 1992), a filmat sub radar ca să evite problemele (presa sârbă oricum spune că e un film anti-sârb) și a închis greu finanțarea (de aici cearșaful cu țările coproducătoare) pentru că ideea unui nou film despre genocid părea să le cadă greu la stomac finanțatorilor.

Dar ce reușește admirabil filmul e să dea fiori fără să arate vreun om murind, doar pregătind catastrofa și pendulând între agitația translatoarei bosniace care lucrează pentru ONU și care încearcă să-și salveze soțul și băieții, și inerția angajaților ONU care ar fi trebuit să apere populația civilă, dar care n-au opus nicio rezistență sârbilor.

Precizia regiei, rigurozitatea scenariului și montajul alert care nu lasă spații libere între scenele filmate din mână dau senzația unei tragedii care se pregătește acum. Această calitate a cinemaului de a da senzația de realitate ne ajută să înțelegem mai bine că astfel de tragedii pot veni oricând. Istoria nu așteaptă intrări solemne pentru capitolele ei cele mai oribile. 

Trailer Quo vadis, Aida?

Reconcilierea vine odată cu asumarea. Nu înainte

Quo vadis, Aida? are mai multe momente antologice – scena masacrului din sala de sport sau cea în care femeile cocârjate de durere se plimbă printre oase, încercând să le identifice după hainele de lângă ele. 

Dar marele lui atu stă în capacitatea de a transcende această traumă colectivă și de a o exprima printr-o poveste simplă, spusă clar, fără menajamente ori emfază – prin asta devenind și mai puternică.

Concizia, urgența și lipsa de melodramă a stilului devin inevitabile când tragedia istoriei se scrie sub ochii noștri. 

Beneficiind de superba interpretare a actriței sârbe Jasna Duricić, Quo vadis, Aida? invită la reconciliere (așa cum sugerează titlul), dar numai după ce genocidul va fi recunoscut, iar cei vinovați trași la răspundere.

Nu e de mirare că tragedia războiului a făcut să apară în Bosnia și Herzegovina cineaste răzbătătoare – ca Jasmila Žbanić sau Aida Begić, care i-au urmat Vesnei Ljubić (prima regizoare care a făcut un lungmetraj de ficțiune în Bosnia și Herzegovina și care a murit recent de COVID, la 82 de ani.).

Quo vadis, Aida? a fost nominalizat la categoria Film străin și la Premiile BAFTA, alături de Dear Comrades! de Andrei Koncealovski, Les Misérables de Ladj Ly, Minari de Lee Isaac Chung și Another Round, care a câștigat. 

În schimb, nu a fost nominalizat la Globurile de Aur, unde Asociația Presei Străine de la Hollywood a preferat La Llorona de Jayro Bustamante, Another Round, The Life Ahead de Edoardo Ponti, Two of Us de Filippo Meneghetti și Minari, care a și câștigat. 

The Man Who Sold His Skin: Când pielea e mai aproape decât cămașa

The Man Who Sold His Skin, semnat de cineasta Kaouther Ben Hania (născută în Tunisia, locuiește în Franța), combină problematica socio-politică (criza refugiaților sirieni) cu arta contemporană inspirată de creațiile artistului belgian Wim Delvoye, amintind de coproducția majoritar suedeză The Square, a lui Ruben Ostlund, nominalizată la Oscar în 2017.

Eroul filmului e un sirian care acceptă contractul cu un important artist belgian doar pentru a ajunge de la Beirut (unde se refugiase din fața regimului la Bashar al-Assad) la Bruxelles, unde iubita lui se mutase cu noul soț. Ceea ce părea pașaportul spre libertate – artistul i-a aplicat pe spate o lucrare reprezentând chiar un tatuaj cu viza Schengen- e, de fapt, umilință și exploatare.

Deși e plătit bine și se hrănește cu caviar, Sam Ali e o operă de artă vivantă aflată la dispoziția artistului/stăpânului, în consecință nu mai are viață personală.

Trailer The Man Who Sold His Skin

Superb filmată de libanezul Christopher Aoun (care a lucrat și cu Nadine Labaki la Capernaum), coproducția majoritar tunisiană (și minoritar franceză, belgiană, germană, suedeză, turcă) înaintează ca o satiră contemporană rafinată vizual, în care există un permanent joc de oglinzi și filtre și își trage multă sevă din personalitatea protagonistului, sirianul Yahya Mahayni (în viața reală avocat), care aduce furia, pasiunea și ambiția necesare unui personaj capabil să-și dea pielea de pe el pentru a fi alături de femeia iubită.

Monica Belucci, instrumentul Răului sidefat cu Bine

Doar că scenariul nu prea știe ce vrea și, după ce face praf societatea occidentală, în special piața de artă plină de bogătani și de snobi, decide să-i salveze pielea eroului tocmai cu ajutorul celui care-i oferise pactul faustic. 

Indecis e și personajul Monicăi Belucci, care în postura de asistentă a artistului interpretat demonic-irezistibil de belgianul Koen De Bouw pare un instrument al diavolului, dar cu sclipiri umane.

Wim Delvoye chiar a pictat în viața reală o lucrare pe spatele unui bărbat, iar când lucrarea a fost vândută unui colecționar privat, în 2008, suportul viu a fost obligat să respecte orele de program pentru vizitare. 

Or, Delvoye are o scurtă și memorabilă apariție pe post de agent de asigurări care spune cu umor negru că ar fi preferabil ca Sam Ali să moară de cancer decât într-o explozie, ca să nu se piardă lucrarea. Interesant că filmul a pornit nu din dorința regizoarei de a vorbi despre situația ignorată a refugiaților, ci din fascinația pentru artă, după cum a spus ea într-un interviu.

Fluturându-și ca un boxeur halatul lung printre exponatele reale din Muzeul Regal de Artă din Bruxelles, inclusiv printre alte lucrări ale lui Delvoye (purceii tatuați, de pildă), eroul se afundă tot mai mult în depresie, altfel de ce ar pierde din vedere motivul pentru care s-a vândut – recucerirea fostei iubite?

„Trăim într-un sistem unde marketingul e mai puternic decât creația”

Nominalizarea la Oscar a fost o surpriză de proporții pentru Tunisia și pentru Kaouther Ben Hania, a cărei realizare majoră de până acum fusese prezența cu La Belle et la meute / The Beauty and the Dogs în secțiunea Un Certain Regard de la Cannes 2017.

Într-un interviu pe care l-am văzut pe site-ul Christopher B. Smith Raffael Film Center din San Raffael, California – singurul loc de pe internet (!) unde am putut viziona filmul în regim pay-per-view, Kaouther Ben Hania spunea referindu-se la cursa pentru Oscaruri: „trăim într-un sistem unde marketingul e mai puternic decât creația”.

Știe ce spune. Și Colectiv ar fi putut avea soarta acestui film. Dacă nu ar fi fost preluat de Magnolia Pictures și Participant Media care l-au băgat în față, cu puținii bani de promovare de la Ministerul Culturii (care i s-ar fi scos probabil pe nas), filmul lui Alexander Nanau n-ar fi fost văzut aproape nicăieri. 

Asta chiar dacă Colectiv e mult mai bun ca The Man Who Sold the Skin. Imaginea e totul azi, degeaba ești bun dacă nu te promovezi.

Oricum, Colectiv e pe alt nivel ca The Man Who Sold the Skin, deși și acesta a fost lansat la Veneția, în secțiunea Orizzonti, unde a luat Premiul de interpretare masculină și Premiul Edipo Re (oferit de Università degli Studi di Padova e ResInt Rete dell’Economia Sociale Internazionale).

Better Days: Un romance anti-bullying taxat de autoritățile chineze

Filmul lui Derek Kwok Cheung Tsang, reprezentând Hong Kong, pare să aibă cele mai puține șanse la Oscar, deși a avut un succes imens acasă. El vorbește despre bullying, fenomen a cărui amploare o susține cu inserturi cu cifre, pe care îl asociază cu un romance și asezonează acest „pachețel de primăvară” cu un comentariu social destul de acid al Chinei de azi (sărăcie, lipsă de perspective, etc.).

Situația filmului e ciudată. A fost selecționat și retras în 2019 de la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, unde trebuia să fie arătat în premieră mondială în secțiunea pentru tineret Generation 14Plus, din pricina faptului (scria atunci presa anglo-saxonă, Variety, de pildă) că nu a primit ok-ul comisiei de cenzură din China.

Filmul e o coproducție China-Hong Kong și, deși există jurisdicție separată între cele două state (China oricum a înscris alt film în cursa pentru Oscar), autoritățile chineze au avut totuși drept de veto asupra prezentării filmului la Berlin pentru că filmul era coproducție majoritară chineză.

Ajutată de prezența a doi charismatici și populari tineri actori, Zhou Dongyu și Jackson Yee, această adaptare a unui roman young adult pare concepută special pentru vârsta tânără și, ce-i drept, nu prea promovează valorile socialismului.

Eroina lui e o liceană săracă, dar sârguincioasă, care se pregătește pentru un examen important și se „înhăitează” cu un golan de la marginea societății, care se oferă să o protejeze de colegele bogate ce o umilesc în drum spre casă. Poliția nu e în stare să o apere, așa că până la urmă se mută în locuința golanului (mama ei face trafic de obiecte contrafăcute și o lasă mai mult singură), iar în această cocioabă fermecătoare de sub un viaduct rutier, romance-ul înflorește ca un Bonnie și Clyde postapocaliptic.

Când una dintre fetele care o umileau moare, eroina devine suspectă pentru poliție. Acesta e momentul când filmul începe să piardă înălțime și, nefiind ajutat de scenariu, se risipește în detalii, scapă busola din mână și eșuează într-un decupaj nervos care îi dă până la urmă lovitura de grație. 

Trailer Better Days:

Deci, cine ar putea câștiga?

Eu cred că Oscarul s-ar putea duce la Quo vadis, Aida?, nu la Another Round și nici la Colectiv. La fel ca No Mans Land (al bosniacului Danis Tanovic), care a câștigat în 2002, ori Son of Saul (de Laszlo Nemes), care a câștigat în 2016, filmul Jasmilei Žbanić e o operă de ficțiune rotundă și impresionantă despre o rană istorică reală.

În comparație cu Quo vadis, filmul lui Thomas Vinterberg pare o miuță, iar Colectiv are ghinionul că e documentar, or, niciun documentar dintre cele foarte puține nominalizate până acum (Waltz with Bashir de Ari Folman în 2008 sau Honeyland de Tamara Kotevska și Liubomir Stefanov în 2020) n-a câștigat.

Faptul că documentarele au pătruns pe lista de nominalizări pare să fie maxima favoare pe care o pot primi, din moment ce au categorie separată.

Cred că ar putea ajuta mult în decizia de a premia Quo vadis, Aida? și faptul că e realizat de o femeie, într-un an când și la regie sunt două nominalizări feminine, și chiar dacă n-ar fi prima oară când un film despre războiul din Bosnia ia Oscarul. 

Pe de altă parte, pandemia poate influența deciziile membrilor AMPAS, care după un an de stat în casă e posibil să fie mult mai receptivi la un film dulce-amar despre evadare din realitate prin alcool decât la povești grele despre genocidul din Bosnia sau corupția sistemului de sănătate din România.

Oricum, film internațional (sau film vorbit în altă limbă decât engleza, cum îi zicea înainte) e cea mai plină de surprize categorie de Oscar și e normal să fie loteria mai mare deoarece sunt multe filme înscrise, aparent cu șanse egale. 

Dar de multe ori s-a întâmplat ca titluri remarcabile să nu fie nominalizate, în timp ce titluri mediocre să ajungă pe listă și chiar să câștige (de pildă, In a Better World, de Susanne Bier, care a câștigat în 2010, The Counterfeiters, de Stefan Ruzowitzky în 2007, sau The Lives of Others, de Florian Henckel von Donnersmarck în 2006). 

Până acum nominalizările erau făcute nu doar după criterii valorice, ci și pe considerente politice (filme importante prin subiect ori venind din țări care meritau încurajate) sau pe motive de popularitate (filme cu succes de casă și/ori de largă respirație, nepretențioase). 

Algoritmul de selecție a început să fie schimbat după ce, în 2008, filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, care luase Palme dor la Cannes și era considerat printre cele mai bune filme din 2007, n-a prins nici lista scurtă.

Chiar dacă sunt acum mai multe site care cern deciziile până se ajunge la cele cinci nominalizări (care sunt pe urmă votate de toți membrii academiei), acest algoritm e în continuare perfectibil. 

Urmărește-ne pe Google News