Pacepa, spionul care a fugit din frig, are un film de succes. Scenarista miniseriei HBO inspirate de fuga lui spune de ce merită să-l vedem

Miniseria, alcătuită din șase episoade a avut premiera pe 19 mai. Pe IMDB a urcat la nota 7,8, publicul o place. Povestea de spionaj, scrisă de Adina Sădeanu și Kirsten Peters, este regizată de Christopher Smith („Temple”, „Alex Rider”). 

Serialul este inspirat de cazul Pacepa și îl are în centru pe „mâna dreaptă a lui Ceaușescu”, un personaj care în film se numește Victor Godeanu, interpretat de Alec Secăreanu. Soții Ceaușescu sunt Elvira Deatcu și Claudiu Bleonț, iar din distribuție mai fac parte Ana Ularu și Andreea Vasile.

Cine este Adina Sădeanu

Într-un dialog cu Libertatea, scenarista Adina Sădeanu, 48 de ani, fostă jurnalistă, povestește cum a ajuns să scrie o poveste inspirată de cazul Pacepa, care e relația poveștii fictive cu realitatea istorică, dar și cum diferă lumea înalt tehnologizată de azi de cea a spionilor din anii ‘70. 

Sădeanu a absolvit un masterat în jurnalism la Northwestern University în Chicago (2005-2006), iar ulterior un master în Arte la Tufts University în Boston (2006-2007). A lucrat zece ani în presă, înainte să înceapă o carieră în film. A mai scris scenariul la scurtmetrajul „Clandestin” și a lucrat ca producătoare la „Să nu ucizi”. 

Este pasionată de John Le Carre, maestrul cărților de spionaj, în care personajele sfârșesc aproape întotdeauna sacrificate de sistemul pe care l-au servit. În 1965, cartea care l-a transformat pe John le Carre într-un maestru, „Spionul care a venit din frig”, a fost ecranizată și Richard Burton a jucat rolul principal. Într-un interviu, scriitorul britanic mărturisea că a fost îngrozit de cum i s-a modificat acțiunea din scris în imagine. Dar, până la urmă, scriitorul a realizat că regizorul a avut dreptate. 

Același lucru îl mărturisește și Adina Sădeanu. Spionul ei, Mihai Pacepa, cel care a fugit din frig, a primit botezul personajului atât din partea ei, cea care a scris scenariul, cât și din partea regizorului. Tocmai pentru ca publicul de azi să se poată racorda la una dintre cele mai teribile povești ale Războiului Rece. 

„E o poveste cu spioni, dar e și o poveste fundamental umană”

– Cum a început proiectul „Spy/Master”? Ce te-a inspirat să scrii un scenariu plecând de la fuga lui Pacepa?
– Sunt pasionată de când eram mică de poveștile de spionaj. Noi, în România, suferim un pic de „spionită”, „securită”, după cum știi. Pe vremea comunismului, toți aveau această temere că toată lumea spionează pe toată lumea. Mai târziu, când am început să înțelegem cum e cu serviciile, cu spionajul, și am făcut asta (n.r. – înțeles) și din perspectiva de jurnalist. Dar am avut această pasiune dintotdeauna. 

Cred că cel mai mult m-au influențat cărțile lui John Le Carre. Mi se par extraordinare pentru că nu sunt neapărat cărți în care primează acțiunea, ci personajele sunt mult mai complexe. O carte care a rămas cu mine este „Un spion desăvârșit”. E un personaj foarte complex, un agent dublu. După ce am făcut pasul de la jurnalism spre scris scenarii, am avut această idee: ce fain ar fi să fac o poveste despre fuga lui Pacepa.

Pentru că povestea în sine este spectaculoasă, personajul este foarte controversat și foarte interesant. 

Ce mă intriga e cum sunt acești oameni când rămân cu ei înșiși. Întotdeauna m-am întrebat cum e să duci o viață dublă, să fii nevoie să-ți minți familia, prietenii, să-i trădezi uneori.

Sigur că și-au asumat, nu plâng de milă nimănui, dar, uman mi se părea foarte greu, mă intriga și încercam să înțeleg. Așa era și într-o parte din cărțile lui John Le Carre: personajele aveau dileme, aveau un anumit tip de profunzime. Nu erau à la James Bond, mergem, împușcăm, cunoaștem niste fete frumoase, ne mai culcăm cu ele, ne mai împușcăm puțin și în final îl prindem pe rus, că nu se poate altfel, că trebuie să fie cu happy end.

– Cum ai documentat perioada și istoria ei, astfel încât să scrii cât mai autentic pentru acei ani?
– De la început, de când am vorbit cu Kirsten, alături de care am scris acest scenariu, ideea mea a fost să scriem despre ultimele zile din fuga lui Pacepa.

M-am documentat pentru a construi personajul, cum era Pacepa, ce făcea, atât cât existau referințe. Nu există foarte multe resurse despre viața lui înainte să fie cine era. Se știe: unde s-a născut, ce a făcut, mama, tata, dar unele din informații nici nu sunt 100% sigure. 

Am fost la CNSAS și am studiat dosarele. Am citit câteva cărți despre serviciile de informații și de contrainformații din perioada respectivă. 

Cosma Neagu, care a fost un șef la contrainformații, a scris o carte în care vorbește despre Pacepa. Apoi, există un document al CNSAS în care prezenta din momentul în care el a fugit, pas cu pas, tot ce s-a întâmplat. A fost foarte util, pentru că ne-a interesat ca procedură, ce făcea sistemul, care erau lucrurile care trebuiau să fie aplicate pas cu pas, în momentul în care se întâmplă un astfel de incident, atât de grav și cu atât de multe urmări. 

Am citit cărți despre CIA, despre perioada respectivă, cum era Jimmy Carter ca președinte. Am vorbit cu niște oameni care au fost în proximitatea serviciilor de informații, și vreo doi dintre ei chiar au făcut parte. Mi-au dat niște indicii.

„Noi îl ducem pe Victor Godeanu unde Pacepa n-a fost vreodată”

– De ce ai schimbat numele din Pacepa în Victor Godeanu? Pentru că e multă ficțiune?
– Da, i-am schimbat numele pentru că și povestea, și personajul sunt doar inspirate de cele reale. Noi îl ducem pe Victor Godeanu unde Pacepa nu a fost vreodată și nu avea cum să fie. Într-un fel mai bine pentru el că nu a ajuns unde ducem noi acest personaj.

– În filmul românesc s-au spus multe povești despre comunism și multă vreme o parte din public s-a arătat saturat de toate aceste reveniri la comunism. Ce i-ai zice cuiva care gândește așa? Ce e diferit la povestea voastră față de alte povești din comunism? 
– Ca să simplific foarte mult, e o poveste cu și despre spioni. Este o poveste care arată ciocnirea dintre două lumi, între niște oameni care vin din culturi diferite. Îl avem pe Victor, pe de-o parte, dar îl avem și pe Frank, agentul CIA.

Și este o poveste fundamental umană. Miezul scenariului e o poveste de familie pe care am dorit să o explorăm, faptul că el își lasă în urmă familia și, în special, copilul pe care îl iubea foarte mult.  Am dus această alegere într-o zonă foarte intensă pentru el ca personaj. Am vrut să-l punem în dificultate, să-l vedem față în față cu propriile lui alegeri.

Nu e o poveste despre comunism, dar, sigur, comunismul este pe fundal. Serialul redă o parte a regimului din acea vreme, dintr-o perspectivă pe care noi am văzut-o mai puțin până acum. În film, pentru că personajul era un om atât de puternic, avea tot ce își dorea, avea lucruri pe care nici astăzi mulți oameni nu le au: vilă, casă, mașină, piscină, călătorii. Din perspectiva unui om simplu, te-ai putea întreba: era un apropiat al soților Ceaușescu, de ce ar fugi? Dar există motive foarte clare pentru care a făcut-o. (Și) dintr-un egoism feroce, din punctul nostru de vedere. Asta este linia pe care am luat-o noi. 

Nu în ultimul rând, am dorit să se vadă nu doar cum trăiau ștabii pe vremea aia, cât de departe era nivelul lui de trai de nivelul oamenilor obișnuiți, ci avem câteva scene în care există și oameni obișnuiți, care au alt fel de viață. 

„E o poveste căreia i-a venit rândul”

– Nu este un pariu riscant să puneți un astfel de personaj în centru tocmai pentru că, din perspectiva publicului, e destul de controversat? 
– Nu știu dacă e un pariu riscant. El era spion, numărul doi în ceea ce era echivalentul CIA în România, asta a rămas. Dar la anumite evenimente, am modelat lucrurile în așa fel încât să servească cât mai bine poveștii, am luat din realitate ce ne-a servit poveștii. Am încercat să nu spargem niște reguli, dar le-am îndoit pe ici, pe colo. Nu mi-am pus problema de pariu sau de nepariu. 

Pur și simplu e o poveste care merita spusă, e o poveste căreia i-a venit rândul, e despre o lume pe care poate astăzi am uitat-o, dar e o lume care are relevanța ei. Vorbim despre un regim totalitar bazat pe frică și poate nu ar trebui să uităm lucrurile astea. E util să nu uităm cum funcționau regimurile totalitare. 

– Cum a fost să-i găsești lui Victor Godeanu motivațiile? Tocmai pentru că e un personaj mai opac, cu care poate că e mai greu să empatizezi sau să-i găsești resorturile interioare. 
– Să știi că am empatizat cu el chiar dincolo de egoismul și cinismul lui pentru că, oricât de cinic și de egoist ar fi fost să plece, să lase totul în urmă, nu cred că este ușor pentru nimeni.

Am plecat de la această presupunere care mi se pare realistă, că el a trăit, în adâncul lui, o dramă, că și-a lăsat copilul. Noi am empatizat cu el și am zis că și publicul va empatiza cu un om care, indiferent de motive, n-are cum să respire ușor, știind că și-a lăsat copilul în aceste condiții.

El miza pe faptul că Ceaușescu, la vremea respectivă, nedorind să dea rău în fața Occidentului și dorind, dimpotrivă, să pară un lider cu valori, nu o să-i facă un rău fiicei lui, pentru că și-ar fi dat foc la valiză singur. Godeanu a mizat  pe acest tip de pragmatism al lui Ceaușescu. Intuia că nu o să îi omoare copilul, dar cu toate astea orice era posibil și Godeanu știa. 

De asemenea, am empatizat cu nevoia unui om de a supraviețui. El ajunge într-un punct în care trebuie să ia niște decizii foarte repede, pentru că se precipită niște lucruri. E mult spus că pică în dizgrație, dar el simte că își pierde din alura pe care o avea în fața soților Ceaușescu. 

„Acel ceas care ticăie”

– Miniseria se oprește pe un pic mai mult de-o săptămână din viața personajelor. Cum și-a pus amprenta acest timp dilatat al serialului în cum ați scris scenariul?
– A fost de la început alegerea noastră. Când alegi o felie de viață, și cu atât mai mult una în care se întâmplă mai multe răsturnări de situație, dintr-o oarecare perspectivă e mai simplu. Pentru că ești forțat să rămâi acolo, în acea unitate de timp. E mult mai interesant din perspectivă dramaturgică. Ai acel ceas care ticăie, care pune o presiune pe personaje, pe acțiune. Ai o constrângere, dar ea poate fi foarte bună de fapt, pentru poveste. Nu îți dă timp să te întinzi pe un an, pe doi, să mai vedem. Tensiunea poți să o fructifici într-un mod foarte bun când povestești. 

– Cum a fost să vezi filmat ceea ce ai scris? E ceva ce îți imaginai diferit?
– Da, sunt lucruri pe care mi le-am imaginat la fel, sunt lucruri pe care mi le-am imaginat diferit. Bănuiesc că de multe ori se întâmplă. Doar dacă ești regizor, te poți asigura că iese fix cum ai gândit tu, ceea ce nu e cazul la mine.

– Cum te împaci cu faptul că unele au ieșit altfel?
– N-ai ce să faci, te împaci. Ăsta este jocul, așa e firesc, pentru că filmul totuși este un proces colaborativ. Christopher Smith este un super regizor, normal că a venit cu aportul creativ. 

Mi se pare că arată extraordinar serialul, la nivelul filmelor pe care le vedem astăzi, din Occident. Este foarte bine că nu totul este cum mi-am imaginat eu.

Producătorii au venit cu propriul input, scenografii, la fel. Mi se pare că au făcut o treabă foarte bună, chiar dacă nu sunt cum mi-am imaginat eu. Nici nu trebuie.

De exemplu, noi am început diferit scenariul, dar a fost o schimbare la editing, una foarte bună. Miniseria se termina altfel, ultimul episod era cu el în America, acum nu mai avem această abordare.

„Experiența din presă te ajută în toate”

– Cum te ajută experiența din presă, poate inclusiv în procesul de editare?
– Am constatat că experiența din presă te ajută în toate. Te ajută și când negociezi un loc de parcare, și când scrii un scenariu.

Ca fost jurnalist, sunt foarte minuțioasă când fac documentare. Pe vremea mea, te mâncau pe pâine dacă scriai niște enormități neverificate, mai ales că am scris mult pe infracțiuni financiare, spălări de bani, FNI, toată zona asta. Apoi, am aplecarea către oameni și dorința de a înțelege profunzimile lor, dincolo de aparențe, de a da la o parte măști după măști. 

Anii de jurnalism, interacțiunea cu oameni care aveau putere, te învață să fii atent, să nu fii manipulat, să nu te mintă, să nu te facă din vorbe. Toate astea m-au forțat să fiu foarte atentă la foarte multe detalii și să analizez comportamentul într-un anume fel comportamentul oamenilor.

Sunt dintotdeauna obsedată de adevăr. Asta am avut în jurnalism și asta am luat cu mine și aici. Sunt obsedată să găsesc adevărul personajelor, să găsesc adevărul unei situații, pe care o scrii și o descrii. Să simt că e pe bune, că e reală, autentică. E un exercițiu de sinceritate permanent cu tine.

Paranoia lui Ceaușescu

– Cum ai gândit personajul lui Ceaușescu? Pentru că e un personaj pe care îl tot avem în cultura pop în diferite forme.
– Ne-a interesat să arătăm paranoia lui că este trădat tot timpul, că este înconjurat de trădători. El avea această frică în mod real că KGB-ul și rușii îl vor da jos și își vor pune omul lor. Am exploatat asta pentru că a folosit foarte mult poveștii. Ne interesa și reacția lui în momentul în care află că omul lui de încredere defectează. Toată furia. Documentele publice spun că ar fi urlat atât de tare că a răsunat până pe coridoarele palatului. Refuza să creadă. Voiam să arătăm cât de departe putea să meargă el în paranoia lui: nu avea probleme să ordone să moară cineva, să fie eliminat. 

Deși cred că au picat la montaj, noi creasem și câteva scene din viața lor de familie, cu Elena Ceaușescu și copiii lor, ca să arătăm că îi controlau la fel de mult cum voiau să controleze și sistemul, și societatea, și țara, și pe toată lumea.

– Mi se pare interesant cum îl joacă Bleonț pe Ceaușescu. Nu-l duce în caricatură.
– Nu l-am dus în caricatură. Nici pe Elena, deși Elena are din când în când niște momente ușor caricaturale că era grobiană. Se pare că avea o influență foarte mare asupra lui și că-l domina. Asta am vrut să arătăm. 

– Crezi că serialul va prinde mai mult la publicul din România sau la publicul internațional?
– Cred că și, și. Cred că România foarte mulți vor cârcoti, că sunt niște reguli pe care le-am spart în film. De exemplu, am rupt regula că toată lumea se adresa cu dumneavoastră. Am vrut să arătăm cât de apropiat e personajul principal de soții Ceaușescu și prin faptul că el era singurul care li se adresa la per tu. Mi s-a spus după premiera de la Berlin că nu era așa. Știu. Totuși, am găsit un document din care am înțeles că, de câteva ori, când erau la vânătoare și beau, s-a mai întâmplat ca la final când rămâneau singuri să i se adreseze așa. Chiar dacă e adevărat, chiar dacă nu e adevărat, am ales asta pentru că ne-a folosit.  Era un detaliu mic, dar important ca să arătăm cât de apropiat era el de Ceaușescu, dincolo de meseria lui.

Pentru publicul de-afară cred că va fi interesant. Nu s-a făcut până acum un film despre spioni români, despre acea perioadă, care să portretizeze printre altele și familia Ceaușescu. Plus că e un film care are miză. Ne-am dorit foarte mult să vedem cum este ca un om care are atât de multă putere să ajungă dintr-odată la mâna istoriei. Să nu mai fie la butoane, să vedem cum se simte. 

– Cum ai gândit limbajul în care vorbesc personajele? Senzația mea e că parțial potrivit acelor vremuri, parțial se simte foarte actual. 
– Am ținut foarte mult ca limbajul să reflecte relațiile de putere din acea vreme. Erau foarte importante relațiile de putere. Era o chestiune de supraviețuire uneori. Azi ești, mâine nu ești. Dacă nu vorbeai frumos cu cineva sau nu răspundeai cum trebuie în fața cuiva de la partid, mâine puteai să zbori. Era atât de fragil totul, chiar și oameni care aveau putere puteau să ajungă în situația asta. Au fost dezbateri în echipă și eu am ținut foarte tare ca limbajul să reflecte autenticitatea acelei perioade. Ar fi fost foarte nepotrivit din punctul meu de vedere să vorbească cât mai aproape de personajele din ziua de azi. Am căutat un echilibru.

„Să nu uităm cum mutilează mințile și sufletele un regim totalitar”

– Azi mijloacele de supraveghere sunt mai dezvoltate decât au fost vreodată, ce ne spune o poveste despre oamenii din comunism despre lumea în care trăim azi?
– Așa e, trăim într-o lume dominată de tehnologie. Ar fi interesant să ne uităm la felul în care ei, prin natura meseriei de spion, erau obligați să-și construiască relații, să câștige încrederea unor oameni. Era o chestie de la om la om, între două perechi de ochi. Cred că era mult mai dificil. 

Dar într-un anume sens cred că lucrurile erau mai simple, și în perioada Războiului Rece. Era o cortină de fier, un zid al Berlinului, care separa două lumi, două ideologii. Știai destul de clar cine cum e – dacă nu erai păcălit de vreo cârtiță, un agent dublu, triplu, ceea ce se poate întâmpla și azi. Dar, insist, dintr-o anumită perspectivă, era mai clar cine era de partea cui. 

Cred că azi trăim într-o lume în care e din ce în ce mai greu să deosebești adevărul de minciună.

Regimul comunist era evident bazat pe propagandă și dezinformare, însă oamenii știau adevărul. Oamenii obișnuiți știau că cifrele alea sunt umflate. Era contradicția foarte limpede între ce se spunea și viața de zi cu zi. Știai cam cum stau lucrurile în realitate. 

E relevantă povestea și pentru că pune o oglindă asupra unui regim totalitar și e bine să nu uităm felul cum mutilează mințile și sufletele oamenilor un regim totalitar.

Urmărește-ne pe Google News