ComenteazăTarkovski nu este regizorul generației mele – generația mea a avut alți regizori preferați și alte filme cult. El este regizorul cumva al generației copiilor războiului – al celor de dinaintea noastră. El e marca profundă a anilor lungi 70 care încep cu finalul 68 și se termină în 85 – epoca stagnării – chiar dacă el începe să filmeze mai devreme. Dar este indiscutabil cel mai important regizor al Estului de după al doilea război mondial.
Tarkovski e un copil al războiului – tatăl lui e veteran de război al celui de al doilea mondial – și tema războiului este prezentă în patru din filmele lui. Tarkovski are șapte filme dintre care patru sunt legate de război.
Ce crede și cum gândește Tarkovski războiul?
Oglinda
Poate cel mai personal film al său, cum spune criticul de film Anton Dolin. E puternic sentimentul așteptării reîntoarcerii tatălui din război. Copilul își așteaptă tatăl viu din război. Cea mai puternică imagine este a acelui veteran de război care la ceva ore de școală când vede o grenadă care cade el se aruncă peste ea și o acoperă cu corpul pentru a salva copiii. Grenada este un artefact, nu este adevărată: copiii rând – ei nu cunosc tragedia și violența unui război. Dar veteranul e traumatizat – războiul de mult s-a terminat dar el a rămas în sufletul lui: războiul e încă în el. Trauma războiului este imensă. Asta e Oglinda sufletului unui război.
Andrei Rubliov
Toată lumea a văzut filmul cred. Arta în timp de război – mai poate ea avea un sens? Un film despre cum un pictor de icoane face un păcat de moarte – devine parte a războiului – și își ia un post al tăcerii. Pictează Judecata de apoi în biserică – este o meditație profundă despre rolul artei în timp de război: ce construiești când totul arde? Ce mai rămâne din ființa umană când moartea este singura formă de viață? Ce merită să păstrăm din ființa umană damnată la violență?
Sacrificiul
Ultimul său film – este o altă meditație profundă despre război. Este sentimentul unei temeri profunde față de războiul nuclear, atomic. Omul modern în fața acestei temeri față de catastrofa finală – războiul total. Erou sacrifică tot: familie, casă, profesie și chiar rațiune. În final este închis într-un spital de psihiatrie, ospiciu. Eroul face tot ce poate, sacrifică tot ce are, se sacrifică pe sine, pentru a face imposibil războiul final – atomic. Pentru a ieși din starea de escaladare a războiului – pentru a intra în logica păcii. Sacrificiul este în esență ieșirea din logica războiului – are ceva profund evanghelic și cristic. Un film de o actualitate teribilă.
Copilăria lui Ivan
E primul lui film (dacă nu punem la socoteală lucrarea de diplomă) pe care l-am lăsat la final. Este filmul care schimbă radical imaginea războiului. Există o tradiție estică ar și vestică în cinematografia despre război: războiul dus de două tabere – una victorioasă și alta înfrântă. Un război cu buni și răi, cu eroi, călăi și victime.
Tarkovski schimbă radical optica de înțelegere a războiului: el face un soi de metafizică a războiului – războiul privit prin ochii celei mai fragile ființe – copilul. Războiul care nu omoară doar corpul ci și sufletul: mori chiar dacă rămâi viu. Tema e începută de Andrei Tarkovski cu al său Copilăria lui Ivan (1962) şi care se termine cu Du-te şi vezi de Elem Klimov (1985)
Copilăria lui Ivan este cel mai bun film al lui Tarkovski, cred eu. Efectul problematizării temei războiului este dată în acest model mai ales de perspectiva aleasă de regizori: războiul văzut nu de oamenii mari, oamenii puterii, oamenii maturi care cumva poartă prin firea lucrurilor o semnificație politică, o vină, o responsabilitate. Aici este aleasă perspectiva copilului, a subiectului uman care încă nu este un subiect politic. Copilul nu are nicio vină că cei mari se luptă, se războiesc. Copiii se trezesc între fronturi, între focurile şi exploziile celor mari şi sunt părtaşi la o violență teribilă fără a avea nicio vină. Violenţa cade peste ei, cele mai fragile fiinţe umane, fără apărare.
Pentru prima dată ne este prezentată această natură a răului, a războiului, a violenţei politice ultime – pentru că asta e războiul: politica dusă prin forme violente maxime. Totul povestit prin ochii şi mintea nevinovată a unui copil.
Este o perspectivă nouă şi fundamental diferită: o perspectivă dincolo de bine şi rău, de adevăr şi dreptate. O perspectivă care pune în chestiune natura fundamentală a violenţei.
Într-un război, văzut prin ochii copilului care privește dincolo de politic, dincolo de bine şi rău, nu există buni şi răi, nu există eroi şi mişei, nu există duşmani şi prieteni, ai lor şi ai noştri, victorioşi şi învinşi. Într-un război violenta e atît de mare că toţi se contopesc şi se dizolvă într-un ocean de suferinţă teribilă. Până şi victimele. Într-un război toţi sunt vinovaţi. Mai puţin victimele: copiii sunt victimele supreme.
Condiția de război este un soi de rău ultim, un rău total colectiv şi individual, care i se poate întâmpla cuiva în această lume. Războiul distruge copilăria şi omoară copiii, adică viaţa şi viitorul. Războiul distruge tot: distruge rațiunea, speranța şi sensul de a mai fi.
Nu există rațiunea pentru a justifica un război. Acesta este mesajul lui Andrei Tarkovski. De aceea războiul nu trebuie sărbătorit ci doar comemorat. În amintirea unor lucruri care nu ar trebui să se mai repete.
Din păcate Rusia actuală și mai ales elita ei politică nu a ascultat de acest mesaj: și a ales calea războiului de ocupație.