ComenteazăLibertatea: Paula, cum a început acest vis al tău de a deveni actriță?
Paula Chirilă: Mă pregăteam pentru Drept, picasem cu un an înainte la admitere. Seara, la doamna profesoară Soroceanu, terminasem testul pe care mi-l dăduse și eram pe canapea când am văzut un ziar. Am citit un articol despre un spectacol al primei promoții de la Facultatea de Teatru reînființată la Iași după căderea lui Ceaușescu. A fost așa, ca o străfulgerare, mai aveam o lună până la admitere. I-am spus doamnei profesoare că nu mai dau la Drept, ci la Teatru.
Ce a urmat?
Eram asistentă medicală, lucram la Spitalul de Urgență din Iași. Mergând spre spital, mă întâlnesc cu Mitică, un amic care lucra la radio Iași și căruia îi mulțumesc foarte mult că m-a ajutat în momentul acela. De atunci nu ne-am mai întâlnit, au trecut, cred, 20 de ani. „Mitică, voi acolo, la radio, nu faceți teatru radiofonic?”, „Ba da”. „Păi, și nu știi tu pe cineva, o actriță care ar putea să mă îndrume, să mă ajute, să-mi zică dacă sunt bună de ceva?”. Mă sună a doua zi și spune: „Uite un număr de telefon, doamna Mihaela Arsenescu Werner, sun-o să te vadă, dacă vrea să te pregătească, bine, dacă nu, aia e”. M-am dus după două zile la teatru, m-a ascultat, știam atunci o fabulă, o poezie. Mi-a spus: „Da, este material bun – eram într-o cabină la teatru și eram cu inima cât un purice -, vom lucra, dacă vrei, 6 luni, poezii, monoloage din toate genurile, repertoriul pentru admitere”. „Eu aș vrea să dau anul acesta, dacă nu vă supărați”.
A fost un pic descumpănită, dar nu a respins ideea. Am lucrat trei săptămâni toate acele lucruri și am intrat prima și am terminat șefă de promoție. Mi-a zis atunci să nu dau la actorie simplă, pentru că acolo erau făcute niște ape, probabil. „Îți recomand să dai la Păpuși și după aceea, dacă vrei, te muți în anul al doilea”. Nu am vrut să mă mai mult, pentru că mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceam acolo. Sunt licențiată și în actorie, și în teatru de păpuși, de marionete, mi se părea că s-au deschis porțile către încă o lume absolut fantastică, cea a teatrului de păpuși, față de care am un respect deosebit – și față de actorii de la teatrul de păpuși, pentru că e foarte greu să faci teatru pentru copii!
Cât timp ai lucrat în spital?
Până am terminat facultatea, făceam schimb de tură cu colegele de la spital și lucram nopțile, pentru că ziua trebuia să fiu la facultate. Am avut o studenție destul de chinuită. Tata era șomer, Dumnezeu să îl odihnească, mama, cu un salariu de asistentă medicală, foarte mic, doi copii. Am zis că eu am să fac și facultate și am să și lucrez, aveam nevoie de bani, eram foarte săraci. Să fii la un spital de urgență, asistent medical, nu e cel mai ușor lucru, vezi suferință, vedeam cum mor oamenii în fața mea. Mă duceam și în triaj, mai ales noaptea, a fost o experiență foarte dură, nu mai zic cu lipsa de somn, dacă prindeam câteva ore de somn pe noapte, mă consideram norocoasă.
Ai terminat facultatea la Iași, dar ai debutat pe scena teatrului din Oradea.
Plecarea mea către Oradea a fost, cumva, ca o fugă de acasă. Simțeam nevoia să fiu independentă, ai mei nu se înțelegeau foarte bine, tata era destul de violent, erau scandaluri permanent în casă, nu mă mai simțeam bine, voiam să mă rup de tot și să o iau de la capăt, pe picioarele mele și chiar că am luat-o de la capăt! Crede-mă, la Oradea, am făcut și foamea! Eu știu ce înseamnă să faci foamea. Norocul e că stăteam într-o garsonieră a teatrului. Pe atunci, salariile erau extrem de mici, îmi permiteam să îmi cumpăr din banii aceia foarte puțin.
Când ai început să câștigi mai bine?
Am plecat de la Oradea către Satu Mare, pentru că m-au cerut acolo, m-a vrut directorul de acolo și am primit o garsonieră, să stau cu chirie, de pe la primărie. Acolo a fost o perioadă incredibilă, cea mai frumoasă perioadă a fost la Satu Mare, pentru că mi-am făcut o mulțime de prieteni, gașca din teatru era fantastică, aveam niște colegi senzaționali, mergeam împreună la pescuit. Ce petreceri trăgeam, ce spectacole, era minunat, exact ca o familie eram!
Cum ai ajuns în București?
Eram angajată la Național la Târgu Mureș și a trebuit să renunț atunci, pentru că am luat un casting în televiziune. Casting la Uscat și la Trofin. Eram tunsă zero pentru un spectacol de teatru, care se numea “O2 sau amprente neidentificate ale unei tragedii grecești”, făcut pentru Festivalul de Teatru de la Sibiu.
Ți-a fost greu să renunți la păr? Te-ai tuns singură?
Eram brunetă și aveam părul lung până la brâu și țin minte că m-am tuns în baia lui Adi Matioc, colegul meu care acum e actor la Sibiu. El m-a tuns în baia lui proprie și personală.
Practic ți-ai sacrificat pletele pentru profesie. Alte sacrificii ai făcut?
Pentru teatru fac orice sacrificiu! Spectacolul a fost făcut pe banii noștri, pentru că am împrumutat bani de la bancă eu și Adi Matioc, ca să putem pleca în Spania, la regizor. El locuia în Santiago de Compostela. Am luat bani de la bancă, 5.000 de dolari. 5 ani am plătit apoi împrumutul.
Cum au reacționat Uscat și Trofin când te-au văzut?
Au avut un șoc, pentru că eu le trimisesem o fotografie în care eram brunetă cu părul lung și am ajuns cheală. Bine, cu sânii mari, e adevărat, că așa mi-a dat natura. „Măi, noi ne așteptam la o femeie, nu știm ce să facem cu tine”. Le-am spus că s-au inventat peruci. Două ore m-au ținut la casting, am improvizat, am făcut ca toate visele. Îmi căutau un defect și nu l-au găsit și m-au angajat așa. Am purtat peruci câțiva ani, am lăsat părul să îmi crească și m-am vopsit. Mă săturasem, îi spuneam căciulă perucii, pentru că nu mai puteam de cald cu ea.
Video: Cosmin Nistor
Citește și: