ComenteazăRevenire după un deceniu de la ”The Full Monty”
Britanicul Peter Cattaneo, pe care probabil îl recunoașteți ca fiind regizorul care a semnat filmul-hit ”The Full Monty” în1997, a revenit, după mai bine de zece ani de creat seriale pentru televiziune, la filmele pentru marele ecran, odată cu lungmetrajul ”Soții de militari” (Military Wives).
Lansat în 2019, cu premiera în România în 2020, chiar în această perioadă, ”Soții de militari” le are în rolurile principale pe actrițele Kristin Scott Thomas (”Pacientul englez”) și Sharon Horgan (actriță de televiziune britanică).
Filmul, inspirat de un serial documentar produs de BBC în 2011, spune povestea unui grup de femei din Marea Britanie care, atunci când soții lor pleacă pe câmpul de luptă din Afganistan, caută forme prin care să facă față mai ușor acestei perioade, așa că ajung să formeze un cor. Rapid, totul ia amploare și intră în atenția întregii lumi.
Am stat de vorbă cu regizorul britanic pentru a afla detalii din culise și cum a ajuns să lanseze un film plin de optimism într-o perioadă nu tocmai bună pentru oamenii din toată lumea.
Soțiile de militari ”nu sunt ușor de mulțumit. Ele sunt directe, fără ocolișuri”
– Ce anume din documentarul BBC te-a făcut să vrei să-l transformi într-un film?
– Era ceva nou pentru mine. Cred că și de-asta m-a atras, că era ceva despre care nu știam nimic. M-a intrigat lumea asta: ce se întâmplă în aceste familii când are loc un război? Mi se pare că e o parte mai puțin văzută a unor povești mai vizibile.
A mai contat și faptul că era vorba de muzică. Faptul că muzica se afla în miezul întregii povești e foarte ofertant. Ca regizor, ai multe aspecte cu care să lucrezi și mai multe feluri prin care să spui povestea prin film.
– Ai cunoscut adevăratele soții de militari?
– Da, pe foarte multe dintre ele. Au fost implicate în procesul de creare a filmului încă de la început, de la partea de documentare, prin producție și apoi am filmat în bazele militare adevărate. A fost important să nu fim doar noi, echipa, cei care ne imaginăm lucrurile. Sigur că există și o dramatizare în film a poveștii, în special cu relația dintre personajele Kate și Lisa (interpretate de Kristin Scott Thomas și Sharon Horgan). Acolo e ficțiune. Dar chiar și în cazul acestor personaje, unele detalii din comportamentul lor au apărut din conversațiile pe care le-am avut cu adevăratele soții de militari. Deci, da, au fost implicate în film de la început până la final, când am creat scena aceea de final în care practic toate soțiile de militari din lume apar cântând.
A fost grozav când au venit la premiera filmului și au avut numai lucruri bune de spus despre film. Nu sunt ușor de mulțumit. Ele sunt directe, fără ocolișuri. Dacă nu le place ceva, îți spun. Dar despre film au spus că le-a plăcut mult. Și m-am bucurat.
– Ce te-a inspirat la ele și te-a făcut să vrei să arăți asta și în film?
– M-au interesat detaliile vieților lor, ale caselor lor.
De exemplu, trebuie să returnezi casa (în care ai locuit în baza militară) exact cum era când ai luat-o.
M-au interesat lucrurile care nu sunt neapărat palpitante din punct de vedere dramatic, dar sunt lucrurile la care se gândesc oamenii aceștia adesea, de tipul cum o să-mi văruiesc bucătăria, trebuie să-mi repar frigiderul.
Mai e și faptul că femeile astea sunt foarte amuzante și glumesc des despre cât de greu e să repari lucruri când ai nevoie. Cred că am vrut să surprind și acest simț al umorului, care nu prea apare în documentar. Apoi, când le-am întâlnit, am descoperit că femeile acestea sunt foarte amuzante. Sunt pline de viață și râd mult. Toate vorbesc despre cum râsul e o parte importantă, la fel și muzica, din felul în care își duc viața.
Nu au vrut să fie portretizate într-o notă sumbră sau foarte serioasă, ca niște oameni supărați mereu pentru că ele nu sunt așa. Deși viața lor poate să fie grea, uneori.
– Spuneai de muzică mai devreme. A fost greu să faci un film cu atât de multă muzică? Ți-a schimbat felul în care lucrezi?
– E mai complicat cu scenele în care se cântă. Am vrut să fac să pară foarte simplu și natural, dar adevărul e că a fost nevoie de multă muncă. Trebuia să pară că acum se întâmplă lucrurile, dar, în același timp, să-i faci pe actori să simtă că totul e bine pus la punct. A trebuit să avem un anumit control asupra situației pentru că asta face montajul mai ușor. În film, când au primele întâlniri cu corul, cântă fără să fi făcut repetiții. Așa că sunt foarte derutate. Am vrut ca partea asta să nu fie disimulată.
Pentru a putea controla situația, mai mult din punct de vedere tehnic, a trebuit să folosim căști – fiecare actriță a purtat niște mici căști.
Asta ne-a ajutat să avem același nivel de sunet, a fost util pentru partea ulterioară de editare. Provocarea a fost să folosim acest tip de tehnologie și să păstrăm în același timp senzația că totul e spontan atât pentru oamenii din film, actrițele, dar și pentru oamenii care văd filmul.
– S-au pregătit mult pentru a putea cânta așa?
– Am lucrat cu actrițe profesioniste. Deși mulți actori spun că nu pot cânta, majoritatea actorilor chiar pot să cânte un pic.
Acțiunea din film are loc în cam cinci luni, iar noi am filmat timp de cinci săptămâni. În film, corul ajunge să fie foarte bun, să cânte foarte bine, atunci, la marele spectacol de la final. Așa că am vrut să repete acel cântec pe care-l cântă în acea scenă, dar doar acel cântec. Celelalte cântece de la începutul filmului, ”Shout” sau ”Dont You Want Me, Baby?”, nu trebuie să sune așa de bine, ca să putem vedea evoluția lor, cum învață să cânte foarte bine împreună. A fost greu să le opresc, căci își organizau repetiții secrete. Se întâlneau și repetau pe ascuns. Iar când filmam, își scoteau telefoanele și căutau pe Google versurile melodiile. Iar eu le explicam că nu trebuie să le știe la perfecție. Voiam să nu cânte așa de bine la început. Pe de altă parte, repetițiile au fost o metodă bună prin care să creăm acea camaraderie, exact ca în viață.
Nu am avut așa de mult timp la dispoziție, așa că am vorbit cu fiecare actriță despre scenariu și personajul său, dar nu am repetat deloc. Nu am avut timp să repetăm scenele de dialog, de exemplu.
– Adică a fost spontan?
– În cazul filmelor independent cu bugete mici, trebuie să plătești actorii pentru o săptămână în plus, dacă vrei să faci repetiții.
În mod normal, ai la dispoziție câteva zile de repetiții măcar pentru actorii principali. Noi am avut două zile de astfel de repetiții și le-am folosit pentru a repeta cântecul de la final și să descoperim, exact ca în film, cine e soprană, cine e mezzosoprană, adică să-și descopere fiecare vocea. Așa că în prima zi a repetițiilor, când abia se cunoscuseră, trebuia să cânte în fața tuturor. S-a construit o legătură puternică între ele. Au fost minunate toate, de la Kristin Scott Thomas la toți ceilalți actori cu roluri mai mici.
Când filmam scenele inițiale, înainte să formeze corul, voiam să le fac să pară că nu sunt așa de prietenoase unele cu altele ca mai apoi să ajungă foarte bune prietene.
Ideea e că bazele militare nu sunt foarte primitoare. Atmosfera e mai rece. Așa că trebuia să transmitem asta și în film Iar ele deja se împrieteniseră după o săptămână.
– Și așa ajungem la partea de casting. Cum ați ales actrițele pentru a crea un grup așa de complex?
– De la început am știut că vreau să facem filmul cu Kristen și Sharon. Le-am căutat pe amândouă în aceeași perioadă, de la început. Kristen era parcă prea perfectă pentru rolul ăsta. Și ea este dintr-o familie cu militari. E perfectă.
Așa că le-am abordat pe ele. Căutam două actrițe care să fie diferite și compatibile, să se completeze. Amândouă au fost interesate imediat. S-au întâlnit și separat, doar ele două, s-au plăcut și apoi s-au întors la mine și au acceptat, ba chiar între ele apăruse ideea asta că „dacă o faci tu, o fac și eu”.
Actrițele au avut cele mai mari emoții legate de partea de cântat și cum vor arăta aiurea în timp ce cântă.
Dar am reușit să creăm un grup variat, un grup care iese în evidență. S-a întâmplat că scriam la scenariu, îl finalizam, chiar când făcea castingul. Așa că am stat de vorbă cu actrițele despre interesele și pasiunile lor. Dacă le place fotbalul sau fitness-ul sau ce le place. Lucrurile astea au ajuns în film.
Și s-a mai întâmplat ceva. La repetiții oamenii ajungeau să se împrietenească mai mult cu cei lângă care stăteau în cor. Așa s-au format prieteniile. Iar scenariștii au fost atenți la asta și partea asta a ajuns și în film.
Pentru mine a contat să avem un grup foarte bun, dar în același timp să facem fiecare personaj să se remarce.
– De ce crezi că povestea acestor femei e importantă în toată lumea, nu doar în Marea Britanie?
– Mereu mi-au plăcut să spun povești pozitive. De data asta, nu aveam de unde să știu cum va arăta lumea (când va fi filmul gata). În timp ce filmam, Brexitul era cel mai amenințător lucru. Credeam că e foarte rău, tot așa din punctul de vedere al izolării, al separării. Bineînțeles că acum suntem în mijlocul acestei crize globale cauzate de pandemie. Așa că filmul pare foarte potrivit acum, dar e doar din noroc, cu povestea aceasta despre ce sunt oamenii în stare să facă atunci când își unesc forțele. Despre asta e vorba, până la urmă, despre cum corul ilustrează ideea că mai bine să fim împreună, să colaborăm, decât să facem lucrurile pe cont propriu. De exemplu, toate femeile acestea care cântă, mai puțin Jess, nu sună deloc strălucit separat, fiecare în parte, dar când cântă împreună, sună fantastic. E un mesaj puternic pentru lumea de acum.
– Și în ceea ce privește familiile afectate de război?
– Cred că m-a impresionat la această comunitate puterea pe care o găsesc una în alta. Femeile acestea trăiesc într-un fel de carantină ciudată când soții lor pleacă pe câmpul de luptă. Metoda lor e să treacă prin fiecare zi, una câte una, și să se ajute una pe alta. Curajul lor cred că e un exemplu bun pentru noi toți.
– Ai reușit să filmezi ceva în perioada aceasta? Sau te gândești să revii la filmări cât de curând?
– Nu, totul a fost suspendat. E o perioadă foarte grea, mai ales pentru sectorul filmelor independente. Dar am avut timp să lucrez la scenarii, chiar cu alți oameni. Mi-e greu să lucrez singur, sincer, nu mi se potrivește. Mai ales că suntem acasă toți, cu patru copii care nu merg la școală. Așa că a fost minunat să pot să intru pe Zoom și să lucrez cu scenariștii la câteva proiecte. Așa mi-am petrecut perioada asta. Așa că aceste proiecte devin tot mai bune acum în perioada de dezvoltare și sperăm că le avem gata pentru când se va putea filma.
– Ce fel de teme te interesează acum?
– Nu prea am reguli. Cred că mă atrag proiectele care au și muzică, îmi place mult muzica și cred că merge bine cu cinemaul. Cred că majoritatea filmelor mele preferate au un element muzical în ele.
Dincolo de asta, îmi plac filmele care au o problemă importantă în mijloc, ceva interesant de rumegat. Cum e cazul soțiilor de militari, partea nevăzută a unor culturi și comunități, asta mi se pare interesant. Îmi mai plac poveștile care au o parte de izbăvire, fără să fie prea dulcegăroase, sper.
– Crezi că e important să folosim poveștile pozitive pentru a merge mai departe? Sau de ce sunt importante?
– Simt chiar pe pielea mea că m-am întărit cam mult, ca să fiu sincer. Adică oamenilor le vine greu să accepte acum povești exagerat de pozitive. Mi se pare că am avut toți parte de un fel de trezire la realitate. Oamenii sunt interesați de povești sincere, care au și o astfel de parte de izbăvire. „Soții de militari” este genul ăsta de film.
Știu că oamenii mai caută acum și forme de escapism, dar cred că avem nevoie de povești reale și cu adevăr, altfel ce rost are?