Poetul Adrian Păunescu îi dicta poezii fiului său: «Tata era prietenul meu»

Libertatea: Aţi trecut printr-o mare pierdere. În ce măsură v-aţi revenit?
Andrei Păunescu: Felul în care mi-am revenit sau nu se reflectă în ceea ce fac şi în modul în care mă exprim în public. Cel mai greu e să stai şi să te gândeşti la pierdere. Dacă munceşti, e mai simplu.
Cum aţi descrie relaţia pe care o aveaţi cu tatăl dv.?
Nu a fost numai o relaţie tată-fiu, ci şi o mare prietenie. Eu eram confidentul lui, el era al meu, puteam fi priviţi şi ca nişte fraţi sau colaboratori. Mereu am muncit lângă el, am învăţat extraordinar de mult. E, practic, cea mai bogată relaţie de viaţă pe care am avut-o cu un om şi pe care cred că n-o voi mai putea trăi niciodată.
Care credeţi că ar fi cea mai dragă amintire legată de dânsul?
Sunt de neuitat momentele când eu, copil fiind, aveam 9-10 ani, am început să-l urmez. M-a luat în- tr-o călătorie extraor- dinară în Austria, în care a scris o carte, “De la Bârca la Viena şi înapoi”, pe care eu am ilustrat-o cu desene. Apoi, momentele când am jucat fotbal, în care am fost în Cenaclul Flacăra, când m-a învăţat să iubesc fotbalul, când l-am însoţit la Consiliul Europei (era reprezentantul României), momentele de creaţie, în care mi-a dictat poezii sau am lucrat împreună diverse piese. Sunt foarte multe! E cea mai grea întrebare, pentru că are multe răspunsuri.

Urmărește-ne pe Google News