ComenteazăDouă dintre cele cinci filme finaliste în secțiunea Film Internațional a Galei Oscar poartă amprentă românească. Este „Colectiv”, cu o dublă nominalizare. Și „Quo Vadis, Aida?” (2020), regizat de Jasmila Žbanić, despre care The New York Times a scris că „e un film de neuitat”. Dacă istoria reprezintă compoziția dintre „cruzime și compasiune”, „Quo Vadis, Aida?”, crede ziarul american, este proba că există „pierderi permanente și insolvabile”.
Personajul
principal este o fostă profesoară de liceu, ajunsă translator
pentru ONU, în contextul Războiului Bosniac.
Femeia trăiește masacrul din Srebrenica, orașul natal, unde armata sârbă a omorât aproximativ 8.000 de musulmani bosniaci, în 1995, la câțiva ani după destrămarea Iugoslaviei.
Silită să traducă, după cum explică The New York Times, „simultan minciunile armatei sârbe și echivocurile ONU”, Aida ajunge să trăiască drama omului obișnuit, prins între conduitele criminale, exersate prin acțiune sau complicitate, de cei puternici.
E
pe locul doi în clasamentul favoriților la Film Internațional
La proiectul cinematografic au participat nouă țări europene, printre care și România. Într-un clasament fluid și plin de suspans al anticipărilor Galei Oscar, care oscilează de la sursă la sursă, „Quo Vadis, Aida?” apare ca al doilea favorit la categoria Film Internațional, înaintea „Colectiv” și după „Another Round”, propunerea daneză.
Filmul la care românii au muncit la rându-le a impresionat peste tot în lume, chiar The Guardian compară „Quo, Vadis” cu remarcabilul „Hotel Rwanda”, prin „evocarea subevaluată a unei atrocități ce se apropie, în sentimentul general a ceva teribil care se desfășoară în vederea unei lumi care nu face nimic”.
Moartea
vine într-o sală de sport
Producătorul
Cristian Nicolescu, 38 de ani, vorbește în acest interviu pentru
Libertatea, între altele, despre responsabilitățile echipei de
post-producție și despre cât de mult contează tehnologia în
montajul de imagine și sunet.
Momentul execuției civililor nevinovați într-o sală publică, ceva între o sală de sport și una de festivități, unde nu sângele, ci ritmul, sunetul și imaginile sobre primează, este socotit una dintre scenele cele mai bune de cinema ale ultimilor ani.
Banalitatea
unei crime în masă te înlemnește, pentru că oamenii își întind
rufele, iar copiii joacă fotbal lângă sala unde apar țevile
armelor.
Žbanic ne arată armele care trag, dar nu cadavrele care lovesc podeaua. O interesează cine deține puterea, nu spectacolul violenței lor
Cristian Nicolescu amintește și că, pentru „Quo Vadis, Aida?”/ „Încotro, Aida?”, România a adus, în urma implicării Digital Cube, a doua cea mai mare finanțare dintre țările co-producătoare, după Bosnia: peste 800.000 de euro.
„Să întâlnești niște oameni care au idealuri comune și pot colabora”
Libertatea: Cum a ajuns lungmetrajul „Quo Vadis, Aida?” în mâinile Digital Cube?
Cristian Nicolescu: Mai bine de zece ani am participat la Festivalul de Film de la Sarajevo, unde am și sponsorizat o secțiune de dezvoltare de film documentar. Având în vedere că Jasmila Žbanić este una dintre figurile proeminente ale cinematografiei lor, am cunoscut-o și am urmărit-o an de an. Când a apărut acest proiect, m-am atașat îndată de el; știam foarte bine istoria locului, dar și ce poate Jasmila să facă.
– Cum ai trecut, ca producător, prin scenele dificile din film din punct de vedere emoțional? Ai avut răgaz să le trăiești?
–Citesc scenariile înainte. În 2018, când am citit „Quo Vadis, Aida?”, eram la Dublin și negociam o posibilă finanțare a unui proiect. Am vorbit imediat cu Jasmila și cu Damir Ibrahimovich, soțul ei și producătorul filmului, căruia i se datorează în egală măsură realizarea Jasmilei.
– Ce ai învățat din colaborarea cu Jasmila Žbanić?
– După colaborare, am rămas cu o încununare superbă într-un an groaznic; nu visasem să particip la un proiect atât de apreciat. Provocarea cea mai mare este să întâlnești niște oameni care au idealuri comune și pot colabora – să pară că lucrează de-o viață împreună, deși abia s-au cunoscut.
„Înțelegi
ce înseamnă iertarea”
– Cum ai rezuma „Quo Vadis, Aida?”, pe ce ai pune accentul?
–Filmul este despre ceva ce se poate repeta, din păcate, și trebuie să avem mare grijă să nu se mai întâmple. O încrâncenare îngrozitoare poate duce la niște drame absurde, fie că este un conflict în business, între două state, religii sau filosofii.
După acest film, am rămas cu absurditatea care apare când ții prea mult cu dinții să ai dreptate.
– Spuneai că, înainte să faci parte din proiect, știai deja istoria locului. Războiul bosniac este cunoscut în România, însă detaliile, nu neapărat.
– Noi, din cinematografia locală, ne ducem de la București la Cluj în fiecare iunie, dar mergem în august și la Sarajevo. Vedem clădirile cu urme de gloanțe, facem turul acelui tunel datorită căruia s-a hrănit un oraș întreg (n.r. – prin tunel se transportau, între altele, alimente). La Sarajevo suntem îndrumați de cei de-o vârstă cu noi, care în anii respectivi erau copii și alergau după tancuri și se bucurau când le aruncau sârbii câte o bucată de pâine. Acum, ei îi ghidează pe sârbii care vin la festival – așa poți să înțelegi ce înseamnă iertarea. Un film ca ăsta imediat m-a atras.
Mi-a fost teamă că nu o să-l înțeleagă lumea și cel mai mult mă bucur că este apreciat și înțeles. Înainte să fiu sponsor al festivalului și să mi se ofere un scump bilet de avion până la Sarajevo, din cauza conexiunilor puține, mergeam cu mașina. Am fost un mare explorator al fostei Iugoslavii.
– Ce înseamnă pentru producția de film din România nominalizarea acestui lungmetraj la premiile Oscar?
– O să vedem împreună. În afară de Ministru Culturii și de tine încă nu m-a sunat nimeni.
– Dar ce impact ți-ai dori să aibă?
–Mi-aș dori să confirmăm că în țara asta există oameni specializați și talent pentru a lucra la cel mai înalt nivel. Eu asta fac: bat toba, suflu în trompetă și spun că se poate și aici. Anul trecut am avut două filme la Festivalul de la Veneția: pe lângă „Quo vadis”, a fost și „Nicăieri în mod special”, cu James Norton, starul din „McMafia”. Regizorul filmului „Nicăieri în mod special”, Uberto Pasolini, nepotul lui Luchino Visconti, e iubit la TIFF (n.r. – Transilvania International Film Festival) – a luat de două ori Premiul publicului.
Digital Cube nu a fost niciodată o fabrică de post-producție; am vrut să putem servi mari regizori.
– Când ați început lucrul la „Quo Vadis, Aida?”, în ce măsură a ajutat echipa Digital Cube experiența cu lungmetrajul „Donbass”, despre conflictul armat dintre Ucraina și Rusia?
–„Donbass” a început tot la Festivalul de la Sarajevo, a fost ideea mea să lucrez și să co-produc în regiune. Înainte de Ucraina, am co-produs cu Turcia filmul „Albüm”. La „Donbass” am ajuns, la fel ca la „Albüm”, via Sarajevo, datorită operatorilor noștri geniali, aleși de regizorii din regiune și nu numai: la „Albüm” am lucrat cu Marius Panduru, iar la „Donbass”, cu Oleg Mutu. Așa se adună echipa. Iar regizorul Sergei Loznitsa lucra cu Claudiu Doagă, coloristul nostru, de mult timp. Înainte de „Donbass”, am mai produs la noi două documentare de-ale lui.
– Celor care nu cunosc industria filmului cum le explici rolul echipei de post-producție? Când intervine ea?
–Post-producția vine după ce s-au încheiat filmările, însă, din punct de vedere al discuției, începe odată cu toate celelalte etape. În contextul finanțării unui film, el nu intră în producție până nu e rotund finanțat. După ce am creat compania Digital Cube și am ajuns studioul numărul unu din țară în servicii de post-producție, rolul meu a fost să aduc acești regizori geniali să lucreze cu artiștii și tehnicienii noștri.
Când am început, în urmă cu peste 11 ani, am ajuns, în mai puțin de un an, în top trei companii, pentru că am plecat de la înțelegerea tehnologiei. Era clar că nu o să se mai folosească mult pelicula și că o va înlocui filmarea pe camere digitale.
Am
trainuit o serie de oameni și i-am învățat cum se lucrează pe
digital, dar am mai învățat și eu alături de ei. Digital Cube nu
a fost niciodată o fabrică de post-producție; am vrut să putem
servi niște mari regizori. Când lucrezi la proiecte valoroase
artistic, merge și businessul. Dacă iei orice proiect și vrei doar
să faci bani, nu-i faci și nici nu ajuți industria locală.
De
ce finanțarea de la Centrul Național al Cinematografiei a fost o
surpriză
– De ce e importantă pentru tine colaborarea regională?
–Înainte să ajung antreprenor și producător de film, am montat reclame și filme, am fost la școala de cinema, am fost tehnician și am făcut întregul studio să funcționeze. Trecând prin toate astea, am observat munca în echipă și am înțeles că nimic nu iese dacă oamenii nu au un limbaj comun de lucru. În regiune îl avem.
– Unde găsim amprenta Digital Cube în „Quo vadis, Aida”? V-ați ocupat și de trailerul lungemtrajului?
– Amprenta Digital Cube este în curatoriatul proiectului, în modelul de finanțare croit pe specificul fiecărui proiect, cât și în alegerea artiștilor locali implicați. Post-producția se realizează pentru acest proiect la studioul Avanpost Media, iar tot ce s-a întâmplat după filmare – inclusiv trailerul – a fost făcut de tehnicieni și artiști din România. Filmul este foarte românesc. Fondurile naționale sunt importante când demarezi un proiect, iar finanțarea Centrului Național al Cinematografiei (CNC) a atras și mai multe țări, pentru că s-a văzut încrederea în el și filmul a devenit realizabil. Finanțarea CNC a fost o surpriză pentru noi, după ce instituția a refuzat „Donbass”. În mai 2018, la o zi după ce am avut premiera la Cannes, CNC România l-a respins. Mi-a fost o rușine groaznică, dar după aceea am înțeles că parțial aveau dreptate. Uneori e complicat din cauza legislației cu care lucrăm din 1996.
Dintre toate țările, noi și austriecii, alături de echipa din Bosnia, suntem notabili ca efort, dar și ca finanțare, pentru că noi și Austria am adus cam aceiași bani. Noi, peste 800.000 de euro, aproximativ 20% din bugetul total al filmului, adică a doua cea mai mare finanțare dintre țările co-producătoare, după Bosnia, care a adus 25%, și înainte de Austria, care a avut 13%.
Filmul a fost descris ca „propagandă anti-sârbă de media apropiată de guvern”
Reacțiile la propunerea Bosniei și Herțegovinei pentru Oscar au fost, în Serbia, diferite. Potrivit siteului Balkaninsight, el a fost imediat calificat drept „propagandă anti-sârbă de media apropiată de guvern”.
Nominalizat și la Bafta, și la Oscar, „Quo Vadis Aida” nu are mari șanse, crede creatoarea lui, să fie văzut în Srebrenica. Regizoarea Jasmila Žbanić a declarat că atitudinea lui Mladen Grujičić, actualul primar al orașului unde s-a petrecut masacrul, „este a cea a unui negaționist al genocidului” și că nu se așteaptă ca acesta să permită vizionarea filmului.