Radu Gheorghe: „Secretul e să-ţi propui ceea ce ştii că-ţi iese”

Libertatea: Felicitări pentru piesă! Aţi aflat până la urmă cum se cuceresc femeile?
Radu Gheorghe: Este evident că nu există o reţetă. Woddy Allen, autorul scenariului de film (transpus în scenă de Harry Eliad, directorul Teatrului Evreiesc de Stat), îşi expune propriile angoase şi întrebări, dar are puţine răspunsuri. Însă chiar şi faptul că îţi pui întrebări este suficient. Aş spune că aceasta este una dintre întrebările fără răspuns.
Totuşi, fiecare are o părere legat de asta. Din punctul dv. de vedere, care ar fi?
Deşi mi-ar plăcea să mă consider un Don Juan, până acum eu am fost, de fiecare dată, cel cucerit. Dar, bineînţeles, asta nu înseamnă că eu nu am depus niciun efort!

Jucaţi şi în „Interpretul”. Iubitorii de teatru unde pot vedea piesa, mai exact?
În noua stagiune am avut deja două repre¬zentaţii cu „Interpretul”, iar piesa se joacă la Teatrul Mic. După ce sala a intrat în renovare, spectacolul a fost mutat la sala Teatrului Mic. Acum, numărul locurilor din sală e net superior şi sper că şi al spectatorilor.
Ce contează în interacţiunea cu publicul?
Este un exerciţiu care implică multe lucruri. În primul rând, benefic este exerciţiul minţii. Poţi avea emoţii legat de propria persoană, dar când sunt atâţia spectatori în sală?! Iar când ieşi din litera textului, eşti obligat să îţi pui creierul la contribuţie. Apoi, reacţia plăcută a publicului începe să îţi ridice adrenalina.
Să improvizezi presupune talent nativ?
Improvizaţia este un apendice strict necesar actorilor, mai ales la teatru, unde totul e în timp real. Pe scenă se poate să nu funcţioneze un reflector, un microfon sau ţi se rup pantalonii în fund. Dacă nu eşti pregătit psihic e jale! Şi lui Hamlet puteau să i se rupă pantalonii când se duela. S-ar fi oprit piesa şi îi spunea adversarului „scuză-mă, mă duc să-mi cos pantalonii, ne duelăm pe urmă?!” Această pregătire psihologică te pune în gardă şi îţi dezvoltă acest gen de a vorbi liber în public, de a improviza pe o temă dată.
Sunteţi unul dintre promotorii genului stand-up comedy în România…
După ce m-am întors din Statele Unite, da, am susţinut spectacole şi am şi ajutat tineri care au dorit să înveţe acest tip de exprimare artistică. Pentru „stand-up” nu-ţi trebuie talent, ci creier! Chiar am un show în stilul Seinfeld. Suntem doi, eu şi colegul meu, Răzvan Vasilescu, care a adaptat vreo două ore din monologurile lui Jerry Seinfeld. Practic, nici n-ar avea nevoie de mine! (râde) El declamă vreo 30 de minute, iar eu chiar improvizez! Şi mai joc într-un spectacol de divertisment teatral muzical „Ludvic, Nicolo and Joe”. Îi am alături pe Mihai Bisericanu şi Georgeta Ciocârlan. Eu cânt la vioară, Mihai Bisericanu, la pian, avem şi pantomimă, dans etc.
Sunteţi un fan al serialului „Seinfeld”?
Este un serial la care chiar m-am distrat şi deşi îl admir pe Jerry Seinfeld, preferatul meu este Kramer.
Fiica dv., Stanca (24 de ani), este regizor. V-ar plăcea să lucraţi cu ea?
Am o opinie liberală. Am susţinut-o şi o susţin în continuare în tot ceea ce face. Am încercat cu întreaga familie, cu fosta mea soţie, să îi oferim cele mai bune condiţii ca să poată să studieze ce vrea. A urmat Şcoala Germană, a făcut balet, pian şi a ales în final regia. Mi-ar plăcea să lucrez cu ea şi s-ar putea ca într-un proiect viitor s-o conving ca actor că merit să-şi îndrepte privirea asupra mea. Deocamdată, ea face filme de scurtmetraj şi documentare.
Declaraţi că aţi devenit actor de plăcere, nu din întâmplare. În general, când vă puneţi ceva în minte vă şi iese?
Secretul este să-ţi propui ceea ce ştii că-ţi iese. La fel ca vechea vorbă, „măsori de zece ori şi tai o dată”. Nu e mai uşor să te gândeşti dacă ai şanse?
Vremurile în România sunt incerte. V-a tentat vreo clipă să mai plecaţi în SUA?
Eu mă simt liber să trăiesc oriunde în lumea asta. În Statele Unite (n.r.: 1991-1997) am avut un contract, la Chicago. L-am executat, apoi s-a prelungit. Nu plecasem din ţară ca să mă mut. Chiar şi acum sunt un transfug din oraşul meu natal, Tulcea, pentru că locuiesc în Bucureşti, unde lucrez.
Ce le-aţi mai transmite cititorilor?
Aş spune că la Loterie poţi să joci, dar nu ştii niciodată dacă vei câştiga. Însă la spectacol dacă mergi, sigur vei câştiga.

Nu pot trăi fără…
…familie
„Chiar dacă sunt divorţat, am tot respectul pentru jumătatea de care m-am despărţit şi oricând sunt dispus să ajut necondiţionat.”
…persoana iubită
„Este unica persoană pe care o iubeşti, te iubeşte, de care ai nevoie pentru trup şi spirit, să ştii că vibrezi şi cineva îţi poate împărtăşi acelaşi lucru. Te aştepţi ca persoana iubită să nu fie numai oglinda ta, ci să te şi corecteze.”
…libertate
„N-aş putea trăi fără libertate.”

Urmărește-ne pe Google News