ComenteazăÎn septembrie 1941, trupele germane au împușcat 33.771 de evrei în trei zile la râpa Babi Yar din vecinătatea Kievului, oraș care a pierdut 150.000 de locuitori în război, adică aproape întreaga sa populație evreiască.
Zece ani mai târziu, autoritățile sovietice au astupat râpa cu deșeuri industriale, dar în 1961 aceasta s-a umplut cu noroi care a deversat spre oraș împreună cu apă și resturi umane, omorând, potrivit datelor oficiale, alți 145 de oameni. Istoria nu putea fi îngropată și uitată.
Serghei Loznița spune în interviuri că s-a născut nu departe de Babi Yar (în 1964) și că prima oară când a văzut locul nu exista vreun monument. Totuși, la fiecare sfârșit de septembrie, oamenii comemorau ceva, iar milițienii îi împrăștiau.
Când a citit mai târziu cartea lui Anatoli Kuznețov, „Babi Yar: Un document sub forma unui roman”, care în 1966 a rupt în URSS conspirația tăcerii din jurul Holocaustului, a înțeles că nemții, ajutați de colaboraționiști ucraineni, au ucis bărbați, femei și copii evrei nu departe de locuințele lor și i-au aruncat, chiar și vii, în gropi comune.
De asemenea, a înțeles de ce multă vreme în URSS nu s-a folosit termenul de „genocid”, preferând să se vorbească despre „crime împotriva cetățenilor sovietici”.
Mai recent, istoricul Timothy Snyder a explicat în cărțile lui asemănările dintre Holocaustul executat de nemți și campaniile lui Stalin de lichidare a populațiilor poloneze, baltice, ucrainene, bieloruse și evreiești din URSS, între cele două războaie mondiale. Sovieticii nu doreau ca populația civilă să facă o asociere între acele atrocități, altfel asemănătoare.
Mai târziu, Loznița a mers la celebra școală de film VGIK din Moscova, unde a fost coleg cu Ilia Kjanovski. Ajuns și el cineast (autor al controversatei serii „DAU”), dar numit recent și director artistic al Babi Yar Holocaust Memorial Center (BYHMC), Kjanovski i-a propus lui Loznița (devenit cel mai cunoscut cineast ucrainean, cu filme ce explorează relația cu istoria) să realizeze un proiect despre Babi Yar.
Loznița plănuia de opt ani un lungmetraj de ficțiune pe acest subiect, deci i-a surâs ideea. „La acea dată aveam deja niște episoade de arhivă gata montate, pe care doream să le integrez în filmul de ficțiune, dar când am început să lucrez la instalație mi-am dat seama că materialul îmi ajunge pentru un documentar de lungmetraj”, a explicat cineastul pentru Libertatea, într-un interviu desfășurat în timpul Festivalului de la Cannes.
Documentarul de 120 de minute a fost realizat pe baza a 20-30 de ore de material brut pe 8,16 și 35 mm, preponderent alb-negru, dar și color, obținut din arhive publice și private mai ales din Germania, dar și din Rusia și Ucraina.
Pe lângă documentar, proiectul lui Loznița mai include o serie de 20-25 de filmulețe a șase minute maximum, care deja au început să fie încărcate pe platforma multimedia a centrului, cum e și acest material despre tragedia revărsării mâlului din 1961:
Pe site-ul BYHMC se află și evidența a 28.017 dintre victime, fiecare beneficiind de o fișă cu numele, data nașterii și a morții, adresa, ocupația și rudele. Un muzeu care se dorește a fi cel mai modern muzeu al Holocaustului din estul Europei e plănuit a fi deschis în 2025-2026.
„Căutarea prin arhive e un proces continuu, dar pentru acest film mi-a luat doi ani să găsesc materialul și un an să fac filmul”, a mai spus cineastul pentru Libertatea.
„Celelalte documentare care s-au mai făcut în Ucraina despre Babi Yar constau în interviuri cu martori sau istorici, dar eu am dorit să arăt material original și, pentru că nu există imagini filmate de la genocidul propriu-zis din septembrie 1941 (n.red. – germanii nu au permis asta), am decis să arăt cum s-a ajuns acolo. De aici și titlul filmului. E vorba despre context, iar ultimul cuvânt din titlu e cel mai important”, a mai spus cineastul.
Pe lângă dorința de a reconstrui contextul, Loznița și-a propus să-l plonjeze pe spectator în realitatea materialului filmat, lucru pe care l-a făcut cu ajutorul montajului și mai ales al sound designerului Vladimir Golovnițki, pe care îl consideră genial și cu care lucrează de 20 de ani.
Cu sunetul refăcut în detaliu (inclusiv cuvinte citite pe buzele oamenilor și spuse azi de oameni obișnuiți, nu de actori), aceste imagini filmate inițial fără sonor devin imersive.
„Am vrut să așez spectatorul înăuntrul evenimentelor, nu să încep să explic și astfel să creez o distanță față de spectator. În mod special pentru asta, am curățat materialul, l-am stabilizat și l-am făcut să semene cât mai mult cu ceea ce se filmează azi. La fel am făcut în precedentul meu documentar, «State Funeral» (n.red. – 2020, despre zilele premergătoare înmormântării lui Stalin), intenția fiind să plasez spectatorul într-o mașină a timpului”, spune acesta.
Loznița a colaborat din nou cu studioul Avanpost din București, cu care a lucrat și la lungmetrajul de ficțiune „Donbass” (2018, coprodus de compania Digital Cube, care deține Avanpost). Acum a făcut color grading și postproducția digitală.
„Avanpost e un superstudio, printre cele mai bune două-trei studiouri de postproducție din Europa. Și nu mă refer doar la echipament, ci și la nivelul de pregătire profesională a oamenilor”, adaugă regizorul.
„Babi Yar. Context” reconstituie ocupația germană și războiul din Ucraina cu ajutorul exclusiv al imaginilor de arhivă, unele arătate pentru prima oară. Narațiunea punctată de intertitluri culminează cu masacrul din septembrie 1941, redat prin puține fotografii postfactum, după care urmează Procesul de la Kiev din 1946 (singurele imagini cu sunet original de la procesul care a survenit masacrului) și un nou „act of killing” (cum îi spune Loznița), execuția prin spânzurare a mai multor prizonieri germani într-o piață publică din Kiev.
Cineastul are o slăbiciune pentru masele de oameni pe care le caută asiduu în arhive, dar și în realitate – vezi documentarul său din 2016 „Austerlitz”, unde explora fascinația turismului Holocaustului la Auschwitz.
În „Babi Yar. Context”, fețele anonime ale oamenilor care fac istoria fără a decide asupra ei devin atât de familiare prin adaosul sonor, încât, la fel cum a zis cineva despre documentarul colorizat al lui Peter Jackson „They Shall Not Grow Old” (2018), par să fie vecini, oameni pe care îi cunoști.
„Asta e situația peste tot: dacă nu ai putere, trebuie să te supui, altfel vei fi ucis. De aici întrebarea interesantă: ce putem face? Când nemții au invadat Franța sau Belgia, ce trebuia să facă populația? Dacă voia să trăiască, trebuia să colaboreze și atunci, cât de departe poți merge cu colaborarea? Cert e că nemții au înfăptuit pogromul cu ajutorul poliției ucrainene”, a mai spus Serghei Loznița la Cannes.
Și tot el a continuat pe acest teritoriu sensibil: „Nu e un secret faptul că ucrainenii au participat la Holocaust. Timothy Snyder, în cartea lui din 2004 «The Reconstruction of Nations», avea un capitol despre anihilarea etnică în Ucraina. El a descris câți ucraineni au participat la lichidări, explicând că germanii nu s-ar fi putut descurca fără sprijin local. Pe urmă, tot ucrainenii au început să ucidă polonezi și de aici o chestiune delicată și dureroasă. Regizorul polonez Wojciech Smarzowski a făcut în 2016 un film (n.red. – «Volhinia», despre masacrul din Volhinia și estul Galiției comis de nemți cu ajutorul ucrainenilor asupra populației poloneze, în 1943) care în Ucraina nu a fost arătat pentru că ar fi stârnit scandal”.
Cum s-a schimbat percepția dumneavoastră asupra istoriei după mai multe documentare și filme despre momente istorice esențiale? l-a întrebat Libertatea pe Serghei Loznița.
Serghei Loznița: Eu știu foarte bine ce s-a întâmplat, nu am ce înțelege în plus, iar din punct de vedere filosofic am fost educat de Herodot, care se mulțumea să descrie, lucru pe care ar trebui să-l facă și istoricii de azi. El a fost cel care a definit această profesie și nimeni dintre cei care au venit după el nu au mai avut ce să adauge.
– Deci vă vedeți mai mult istoric decât regizor?
– Nu. Istoricul trebuie să țină socoteala timpului și a evenimentelor, dar când, din rațiuni dramaturgice, trebuie să scot un eveniment din cronologia evenimentelor și să-i schimb locul, acest lucru devine mai important pentru mine decât prezentarea cronologică a faptelor.
„Revoluția începe cu uciderea trecutului în numele unui viitor abstract”
„Babi Yar. Context” amintește cuvintele filosoful rus contemporan Mihail Epstein, care a lansat termenul de „cronocid” (termenul de „genocid” fusese lansat în 1944 de avocatul polonez Rafael Lemkin): „Revoluția începe cu un cronocid, uciderea trecutului în numele unui viitor abstract. Numai atunci când timpul, un anumit timp, a fost ucis, o revoluție poate începe să devoreze viețile oamenilor. Genocidul înseamnă să condamni nații întregi, state sau clase considerate nedemne de viitor să rămână în trecut. Cronocidul e un cataclism invizibil în conștiință, dar el apare primul, celelalte cataclisme depind de el”.
Prin sortarea și rearanjarea materialului de arhivă, care și el a fost supus arbitrariului (nimeni nu a filmat vreodată tot ce s-a întâmplat într-un război), Serghei Loznița combate însă cronocidul cu ajutorul a ceea ce consideră un obiect artistic. O imagine de arhivă fiind, prin definiție, efigia unui timp mort, cronocidul e, într-un fel, respins cu propriile arme.
Filmul va avea premiera ucraineană în septembrie 2021, cu prilejul manifestărilor de comemorare a 80 de ani de la masacru. Pe lângă proiecțiile în cinematografe, el va intra în colecția permanentă a BYHMC. Cineastul speră să filmeze în vara lui 2022 și lungmetrajul de ficțiune pe același subiect, care va fi o coproducție internațională nefinanțată de BYHMC.
„Nici acum, după 80 de ani, nu există un consens, o narațiune istorică în măsură să permită societății să înțeleagă și să păstreze memoria acestei tragedii”, a conchis Loznița pentru „Times of Israel” cu puțin timp înainte ca filmul să fie luat la Cannes, în cadrul Proiecțiilor Speciale din Selecția Oficială.