Șoc românesc la Cannes. Interviu cu Cristian Mungiu înainte de premiera ”R.M.N.”, unul dintre marile sale filme: ”Cum se duce naibii lumea asta”

corespondență de Iulia Blaga (Cannes)

Cu numai câteva ore înaintea premierei mondiale a filmului „R.M.N.” în Competiția Festivalului de la Cannes, care a avut loc sâmbătă seara, 21 mai 2022, Cristian Mungiu a acordat un lung interviu cititorilor cotidianului Libertatea. A vorbit, printre altele, despre motivele pentru care a ales o poveste despre discriminare, despre cum dăunează corectitudinea politică, dar și despre mecanismele subtile care îl ajută să facă filme.

Doi sri lankezi în județul Harghita

„R.M.N.” pleacă de la incidentul din 2020 când angajarea legală a doi sri lankezi într-o brutărie din Ditrău, județul Harghita, a stârnit furia localnicilor. Deși nimeni dintre săteni nu a dorit să lucreze la brutărie, aceștia au postat mesaje pline de ură pe rețelele de socializare, cerând chiar un referendum pentru stoparea „afluxului” de migranți, după cum a scris Libertatea.

Mungiu face mult mai mult decât o adaptare ficționalizată a respectivului incident. El lărgește cercul vorbind despre discriminare, intoleranță și lumea de azi unde multiculturalitatea a devenit un turn Babel cu relații economice de putere ce subminează umanitatea.

”Pasa” emoțională, peste generații

Pentru că simt nevoia să mai văd o dată filmul înainte de a scrie pe larg, mă rezum la a spune că „R.M.N.” e unul dintre cele mai bune filme ale lui Mungiu. La fel ca titlul, arată lumea de azi (nu doar România) în profunzime. E scris cu atâta rigoare încât crește în același timp pe mai multe laturi, sugerând și o zonă instinctuală, incontrolabilă care ar putea explica (dar nu justifica) intoleranța. 

Recomandări

Soțiile lui Beniamin Lup, liderul unui ONG cu relații în SUA, moarte în condiții suspecte în România și Republica Moldova. Alte două partenere, date în judecată după ruperea relațiilor

În construcția lui fascinantă, sri lankezii apar abia la jumătatea filmului, până atunci armătura fiind relația dintre Matthias (Marin Grigore), întors de la muncă din Germania pentru că băiatul lui e într-o situație dificilă, și fosta lui iubită, Csilla (Judith State), care conduce o brutărie modernă din sat. 

Filmul va fi lansat în România imediat după Cannes, în 2 iunie. Echipa filmului va circula timp de o lună cu el prin țară, ajungând la Ditrău imediat după premiera de la București. 

Ce este R.M.N.

”R.M.N.” definește rezonanța magnetică nucleară, analiza imagistică din medicină care scanează în detaliu și profunzime părți ale corpului. Așa cum, imediat după premiera de la Cannes, a scris Jordan Mintzer în The Hollywood Reporter ”R.M.N. poate părea abrevierea pentru România, dar este, de fapt, acronimul în limba română pentru analiza RMN. Este un termen potrivit pentru un film care oferă o scanare la scară largă a creierului unei națiuni afectate de multiple conflicte rasiale, sociale, politice”. 

Recomandări

Live Text – Alegeri prezidențiale în Republica Moldova, turul 2. Sute de oameni la coadă, la o secție de votare din București

Dacă The Guardian citește mai degrabă filmul într-o cheie românească, The Variety susține prin semnătura Jessicăi Kiang că mesajul său global este extrem de puternic, într-un moment de decădere a civilizației, în care chiar și ”realismul uimitor de clar al lui Cristian Mungiu ar putea fi inadecvat pentru sarcina de a da seama de întunecimea și haosul lumii”.

Mungiu: ”E ideal să înțelegi că e vorba despre tine în film”

Trailer „R.M.N.”:

–Libertatea: „R.M.N.” e de departe cel mai complex film al tău. Nu e suficient să îl vezi o singură dată.
–Cristian Mungiu: Și eu cred că e cel mai complex. Dacă complex înseamnă și bine asta nu știu. Când poți face ceva foarte simplu e ok, dar azi, din păcate, nu știu dacă mai poți face ceva simplu. Atașații mei de presă de aici au fost atât de drăguți încât să urmeze mica mea rugăminte să vadă filmul de două ori. 

Poate că sună pretențios și nepotrivit dar, în același timp, filmul e atât de dens încât pricepi alte lucruri dacă te mai uiți o dată.

Aveam nevoie de mai multe straturi în film ca de o plasă de siguranță, dar aveam nevoie și să știu că filmul e suficient de complicat și de complex. Pe lângă primul nivel pe care întotdeauna mă străduiesc să-l am pentru cine nu vede cinema și pentru care filmul trebuie să fie captivant și clar, am vrut ca spectatorul să înțeleagă nu doar ce s-a întâmplat, ci și despre ce e vorba. 

Recomandări

Victimele inundațiilor, căutate de scafandri în cea mai mare parcare subterană din Valencia: „E un cimitir” | VIDEO

E ideal să înțelegi că e vorba despre tine în film. În asta constă ce poți face cu cinemaul: să-i vorbești omului ca și cum e vorba despre altcineva pentru că îi e jenă să recunoască lucrurile acelea despre el.

Nu am pretenția asta de la toată lumea, dar dacă o fracție oarecare din cei care se uită la film chestionează ceva din raportul lor cu lumea de azi, din firea lor…

”Tâmplarul și zidarul” care își omoară brusc compatriotul

-Nu te referi doar la români, nu?
-Nu, și sper din toată inima că n-o să se ascundă nimeni după cireș pe-aici să spună că e vorba despre cât de discriminatorii sunt românii. Lucrurile trebuie să se întâmple undeva, dar până la urmă e vorba despre faptul că s-ar putea să nu arătăm așa de grozav noi ca ființe umane, empatice, superioare dacă ne punem o oglindă mai sinceră în față. 

Distanța dintre ființele politicoase și empatice care pretindem că suntem și ziua următoare când în Bosnia sau în Ucraina luăm viața celui care ne-a fost vecin până ieri e extraordinar de mică, înfricoșător de mică.

E foarte nefericit că, după ce încercam să mă refer teoretic la temele astea, s-a întâmplat că a început războiul în Ucraina, război care nu diferă de alte războaie. Ne afectează pentru că e lângă noi, dar el pune încă o dată în lumină această enormă ipocrizie empatică. Vai, ce frumos ne purtăm cu ucrainienii, dar cu sirienii nu ne-am purtat frumos, iar de ăia din Africa nici nu știm cine cu cine se luptă. Ok, asta e condiția ca să poți supraviețui într-o oarecare măsură dar, până nu înțelegi exact cum te raportezi la animalul din tine, e complicat să poți schimba ceva. 

Pentru că mai vine și pătura asta enormă de political correctness așternută peste toată lumea, care te împiedică să zici ce crezi, ce simți, și care nu corectează nimic în profunzime. Nu se petrece niciun moment care să te facă se schimbi cu adevărat în raportul tău profund față de celălalt pe care l-ai identifica mai puțin ca un inamic pentru că e altfel decât tine. 

Corectitudinea politică nu face decât să-ți atragă atenția că ai de suferit și că vor fi niște consecințe dacă spui ce crezi. Deci e o idee foarte proastă și, înainte să scormonești și să fii curios să afli ce are fiecare de zis, de fapt nici nu știi pe unde stai și poți să cazi foarte de sus – cum e acuma în Ucraina. 

Când te uiți la cum cum arată situația de acolo, te întrebi cum Dumnezeu e posibil ca de la o zi la alta… 

De fapt, ce e înfricoșător nu e decizia politică de sus în jos, ci cum e posibil ca un individ normal, care ieri era sudor sau tâmplar, și care azi e înrolat în armată, poate decide în raportul lui intern de valori că dintr-o dată, pentru că s-a decretat că persoana din fața lui nu mai e compatriot, ci dușman, folosește acest comutator imediat pentru a comite cele mai groaznice lucruri fără vreo problemă de conștiință.

”Nici o scenă nu e gratuită”

-E interesant că filmul tău în această direcție și merge – animalul din noi pe care nu-l putem confrunta, ne lăsăm manipulați de el.
-Îți mulțumesc că spui asta pentru că în ultimele patru sau cinci luni de zile de când lucrez la postproducție am avut nenumărate discuții. De fapt, eu nu pot să-mi suprainterpretez filmul. Am avut tot soiul de comentarii și e o limită peste care nu poți interpreta. De pildă, pentru mine limita a fost să nu scriu în notele de regie pe care a trebuit să le pregătesc pentru Cannes despre ce e vorba în film. 

Ok, sunt o grămadă de teme pe care le pot cita, dar la sfârșit e important pentru mine să încerci să te ridici la nivelul de abstractizare pe care ți-l propune filmul și să înțelegi că dincolo de rigorile narative pe care le are povestea, e important să înțelegi ce s-a întâmplat. Pentru că nici o scenă nu e gratuită. Când faci cinema, după o vreme nu mai faci o scenă pentru că ți-a plăcut actorul sau locația. Toate lucrurile au o însemnătate și toate lucrurile din filmul acesta au o însemnătate. 

-Inclusiv vântul care bate cu putere în preajma Crăciunului. L-ai gândit din scenariu pentru a întregi tabloul unei lumi date peste cap până și climatic?
-Nu pot spune că am gândit fiecare bătaie de vânt. Sunt două feluri de vânt în film: unul la care am adus motorul de vânt și altul care pur și simplu s-a întâmplat. Nu sunt superstițios și cu atât mai puțin religios dar, dacă înțelegi în ce direcție mergi, se întâmplă niște lucruri la care te poți conecta. Când filmam pe dealul ăla în pădure și am văzut că începe să bată vântul, am dat motor la aparat fără să mai stau pe gânduri. Acel vânt face parte din lucrurile pe care nu prea le poți pregăti și nu le poți obține nici cu postproducția hollywoodiană.

-Nu ești religios, dar o zonă de metafizică ai. În filmele tale se vede clar, inclusiv în „R.M.N.”.
-Sigur că da, numai că eu traduc cu cuvintele și pe înțelesul meu. 

Dacă înțelegi un pic în ce direcție mergi și, mai cu seamă, dacă ai investit foarte multă onestitate și suferință în ce faci, ceva se întoarce la tine în sensul în care ai o acuitate de a înțelege mai bine lucruri care pot fi în folosul a ce vrei să spui.

Acuitatea e pe multe paliere, de la a înțelege care dintre oamenii cu care te vezi la casting sunt interpreții potriviți până la a recunoaște locațiile și oportunitățile. 

Pentru mine înseamnă și capacitatea de a înțelege că, deși am venit cu un plan de dimineață și credeam că așa e bine să fac, de fapt nu e bine. Dacă te chinui enorm de mult și iei lucrurile în serios, cel mai adesea, în mod complet miraculos, tot insistând și încercând și suferind în esență, vei găsi o chestie pe care o recunoști ca o mică revelație. 

”Eu iau lucrurile astea destul de serios”

-Mă întreb câți din cititori vor crede că încă te chinui când faci un film.
-Cum să nu te chinui?! E un chin colosal pentru că nu ai mai făcut lucrul ăla! Dar depinde de cât de în serios te iei. Eu nu fac filme să-mi câștig banii și nu e vorba despre ușurința de a pune laolaltă o echipă și nici măcar despre ușurința pe care am căpătat-o ca regizor. Da, ok, acumulezi o experiență care te ajută ca meșteșug, dar poți face un film – cum a fost ăsta, în care să-ți testezi capacitatea de cât de tare poți să-ți complici viața și totuși s-o scoți la capăt.

Am mai făcut film iarna, am mai făcut film în plan-secvență, am mai făcut film cu secvențe lungi, dar aici, când terminam mizanscena cu actorii, aduceam sute de figuranți și după aia un copil, și după aia aveam niște animale, dintre care unele erau dresate iar altele nu. 

Asta necesită multă competență, dar n-are nimic de-a face cu partea creativă care se petrece o dată când scrii și o dată când înțelegi care e adevărul acelui moment. Așa, pot face orice și să iasă rezonabil, dar nu e vorba de rezonabil. Pentru mine întrebarea e dacă pot face la nivelul a ceea ce am mai făcut, pentru că dacă pot face tot pe acolo, nu am progresat.

Altă întrebare e: mai găsesc ceva important de zis cu ceva prospețime după niște filme și niște ani? Nu știi niciodată. Eu iau lucrurile astea destul de serios și mi se pare că la „R.M.N.”  a fost un proces foarte complicat și foarte chinuitor. Dacă mă crede cineva sau nu, îmi pare rău, dar puțin contează. 

Nu cer nimănui să vadă filmul pentru că m-am chinuit eu. De chinuit se chinuie oricine și filmele pot ieși foarte proaste. Nu ține de ce ai băgat în ele, ci de ce a ieșit.

”Continui să fac filme în română pentru că știu despre ce vorbesc în română”

-De ce lansezi filmul în România atât de repede după Cannes și de ce atât de important pentru tine să fie văzut acasă?
-Filmul îl lansez după Cannes din considerente foarte pragmatice și simple. Filmul nu constituie un eveniment în România. Dacă te uiți în presă, sunt alte lucruri care par mari evenimente, ori singurul nostru moment de notorietate pe care îl putem avea cu cinemaul, atâta cât e, vine în timpul sau după Festivalul de la Cannes – și asta asumându-ne niște riscuri. Vorbim înainte de proiecția oficială, o să vedem cum o să fie primit filmul, dar eu trebuie să-mi asum riscul că va fi suficient de bine primit și, prin urmare, că va exista o curiozitate ca oamenii să vină să-l vadă în România. 

Nu mă interesează să-l vadă doar cei de acasă, dar mă interesează în primul rând ei. Oricât de mult piața noastră principală de spectatori e în alte părți (sunt de 50 de ori mai mulți spectatori în alte țări decât la noi), totuși continui să fac filme în română pentru că știu despre ce vorbesc în română.

Este vorba despre raportul dintre oameni, despre felul în care vorbesc oamenii, despre toate stereotipurile pe care le citez întotdeauna: cum ne raportăm la occidentali, occidentalii la noi, noi unul la celălalt șamd.

„R.M.N.” are o tematică profund ancorată în felul nostru de a vedea cum se duce naibii lumea asta. Se vede chestia asta din multe locuri, dar de la PIB-ul din Franța se vede altfel. De la noi se vede altfel, și atunci mă interesează reacția de acasă și mă interesează în primul rând ca să văd în ce măsură apropiații mei au capacitatea de a se recunoaște în ce am pus pe ecran. Capacitatea de a admite că nu intră în stereotipul pe care îl presupun replicile: Tu ești vinovat! Nu, ba tu ești vinovat, tu ești ăla care discriminează! Abia aștept discuțiile pe tema asta.

-Ești pregătit să le faci față?
-Nu doar că sunt, dar prima proiecție pe care o vom face în țară, după premiera de la București din 2 iunie, va fi în localitatea din Harghita unde s-au întâmplat lucrurile. Asta ca lucrurile să fie tranșate clar de la început. Trebuie să le comunic acelor oameni că, deși fac un film ficțional inspirat de un fapt real, nu-i judec pe ei pentru ce s-a întâmplat. Încerc să găsesc un sens și am nevoie de această discuție pentru că e o tematică sensibilă. 

Vina nu e niciodată asociată vreunui grup – nici în viață, nici în film. Nu e nicio etnie vinovată colectiv.

Oamenii trebuie încurajați să-și exprime punctul de vedere și atunci, decât să pățim ca la ”După dealuri” și să avem comentarii de la oameni înainte să vadă filmul, prefer să mă duc să li-l arăt direct. 

-Deci când va fi această proiecție?
-Cred că pe 4 iunie, pentru că după premiera din 2 iunie începem un turneu de vreo lună de zile prin țară. E extraordinar de penibil dar, la 15 ani după ce stăteam pe terasa asta și vorbeam despre filmul de Palme d or (n.red. „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”), nu s-a schimbat nimic în bine în infrastructura din România (n.red. Cristian Mungiu se referă, în primul rând la cinematografe).

-Și în filmul tău, și în filmul lui Radu Jude „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” există o scenă în care poporul primește microfonul și are posibilitatea să-și spună opinia, doar că opinia majorității nu e tocmai, cum să zic, înțeleaptă. E întâmplător că doi mari cineaști români semnalează acest instinct de turmă?
-Nu pot extrapola și spune că majoritatea din filmul meu reprezintă o majoritate din România sau de altundeva, însă nu poate nimeni să nu recunoască că stereotipurile pe care le citez în film aparțin mentalului nostru colectiv. Oriunde pe stradă auzi acele lucruri. Dacă ele sunt reprezentative sau nu e o discuție complicată. Ce contează e opinia individuală pentru că răspunderea sper că rămâne individuală.

Ce vină am eu că altcineva gândește într-un anumit fel și că eu fac parte dintr-o colectivitate văzută ca grup? Niciuna. Nu îndemn ca judecățile să fie făcute global. De fapt, în situații din astea se vede de fapt că sacul crapă. Dacă ani de zile ești atât de sărac și lipsit de viziune și nu investești în niciun fel de educație profundă și sistematică, nu se poate ca asta să nu se vadă.

Gândul la generația următoare

-Nu întâmplător ai copilul în film și unul din detaliile importante e spaima lui față de ceva care îl lasă mut. Faptul că lucrul care îl sperie se repetă mai târziu poate sugera și o premoniție postfactum, dar și ideea unui cerc, niște probleme care se repetă.
-Îmi convine cum interpretezi lucrurile, dar mă feresc să verbalizez foarte precis în etapa asta pentru că orice verbalizare implică o reducere de sensuri. De pildă, înainte de filmare am niște momente complet informale cu actorii astfel încât să știe cât de cât despre ce vorbim, dar până să filmăm să uite sensul și să se concentreze doar pe situație. 

Sigur că întotdeauna e vorba de felul în care se reflectă starea precară a lumii de azi în ochii celor care vin după noi. Nu mai am nicio speranță pentru noi, nu ne mai îndreptăm de la vârsta de adult încolo.

Întrebarea e dacă poți minimal să îndrepți lucrurile pentru următorii. Îmi pun întrebarea de atâta vreme, încât sunt deja în situația în care mă întreb dacă încăpățânarea de a le spune celor mai tineri ce au de făcut e rațională sau nu. 

Probabil că înțelepciunea ta nu servește niciodată următorilor. Lucrurile trebuie trăite și trebuie să ajungi singur la niște concluzii.

Dar am dorit foarte mult să am un cerc cu copilul ăla și să las lucrurile în această zonă de interpretare pentru că, în funcție de felul în care văd adulții viitorul, în același fel o să corecteze și educația celor care vin. 

Nu întâmplător vorbesc despre un tată care încearcă să îndrepte o angoasă a copilului fără să realizeze că el e cel care proiectează angoasa asupra copilului. Înainte să te întrebi de ce generația următoare e angoasată, ar trebui să îți pui problema care sunt mesajele liminale, să zic așa, și subliminale pe care le transmiți. 

Să-ți pui problema ce efect au ele și astfel să îți dai seama dacă educație e să-i arăți copilului tău cum să facă focul sau poate că sunt niște valori mai subtile legate în primul rând de cum te raportezi tu ca adult la realitate. Prin urmare, să devii un exemplu mai bun pentru el. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

„R.M.N.” a avut premiera mondială aseară, la Grand Théâtre Lumière din Cannes, în prezența lui Cristian Mungiu, a actorilor Marin Grigore, Judith State, Macrina Bârlădeanu, Orsolya Moldován și Maria Drăguș, a directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru, a scenografei Simona Pădurețu, editorului Mircea Olteanu și a producătorului Tudor Reu.

Iată imagini de pe covoru roșu:

Filmul este produs de către Mobra Films și coprodus de către Why Not Productions, Wild Bunch International, France 3 Cinéma și Le Pacte din Franța, Les Films du Fleuve (Belgia), Filmgate Films șiFilm i Väst (Suedia), cu sprijinul Canal+, France Télévisions, Ciné+, finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din România și susținut de Eurimages.

Urmărește-ne pe Google News