Stela Popescu are o reţetă specială cu care îşi păstrează vitalitatea la 77 de ani «Beau țuică şi mănânc slănină, “meniul” ăsta îmi dă energie»

Deşi suntem siguri că a păstrat tăcerea asupra multor lucruri interesante din viaţa ei, Stela Popescu ne-a vorbit deschis despre reţeta vitalităţii sale, despre bărbaţi, despre operaţii estetice şi despre nepoata pe care a crescut-o şi care a compensat lipsa unui copil... Libertatea: Sunteţi o femeie energică. Ce vă ţine în priză? Stela Popescu: Aşa mi-e soiul. Mai obosesc eu, mai lenevesc câte o zi, dar constat după aceea că sunt mult mai proastă dacă lenevesc (râde). Aşa că e mai bine să stau în priză tot timpul. De unde atâta energie, faceţi sport, luaţi vitamine? Nu fac sport, am făcut în tinereţe. Nici vitamine nu iau, beau o ţuică din când în când, mănânc o dărabă de slănină câteodată şi “meniul” ăsta îmi dă energie. Cred că vitalitatea asta se moşteneşte. Şi mama era aşa. M-a ţinut din vârful biciului, cum se spune, nu m-a lăsat să mă irosesc. Ea era învăţătoare, avea o anumită educaţie, nu m-a lăsat să lenevesc, nu a vrut să mă lase să mă prostesc. Eram singure, refugiate, nu era uşor pentru o mamă pe vremea aceea să îşi crească singură copilul. Eu eram o băieţoaică, mama îmi făcea păpuşi din cârpe, iar eu mergeam pe maidan să joc fotbal cu ele. Nu mă interesau pe mine păpuşile ei. Până pe la 16 ani am fost o băieţoaică. Ce s-a întâmplat atunci? Am venit la Bucureşti, am dat examen la Cinematografie, am văzut fetele cochete de aici, erau toate elegante, feminine, numai eu eram haidamacă. Mereu spunea mama: “Vai di mini, şe mă fac eu cu tini, parcă eşti muşcatî di gâşti”. Ea era profesoară de lucru manual, îmi făcea rochiţe frumoase, dantelate, plisate, iar eu săream gardul cu ele şi le rupeam. Aţi moştenit talentul de croitoreasă de la ea? Da. La un moment dat, în facultate, ajunsesem la gazeta de perete, pentru că îmi coseam singură rochiile, care automat erau cu crăpătură până sus. Scriseseră ceva de genul “Casa de modă Stela Popescu”. Au trecut 14 ani de când a murit soţul dumneavoastră. Cum e viaţa de când sunteţi singură? Viaţa în doi e frumoasă, de ce ar fi singurătatea mai frumoasă? Am trecut prin două căsnicii, am avut doi bărbaţi frumoşi, dar acum nu mai pot să îmi permit orice. Văd bărbaţi frumoşi în jurul meu, dar cred că eşti obligat, atunci când eşti într-o anumită poziţie socială, să ţii cont de asta. O femeie de aproape 80 de ani nu se poate căsători cu un bărbat de vreo 50 de ani. Nu-i normal. Mă tot întreabă lumea de ce vreau să slăbesc. Ei bine, vreau şi eu să am talia mai mică, mi-e dor să mă poată strânge un bărbat în braţe. Nu v-aţi gândit niciodată să vă recăsătoriţi? N-am mai întâlnit nici un bărbat care să mă facă să spun: “Cu ăsta aş vrea să mă mărit”. N-a mai fost chimia aceea cu un alt bărbat. Dimineaţa, când vă treziţi, nu simţiţi nevoia să luaţi pe cineva în braţe? Nuuu... Lângă mine locuieşte Veronica, o bătrânică de 83 de ani, care ne-a ajutat, pe mine şi pe soţul meu, să ne creştem nepoata pe care am înfiat-o. În fiecare dimineaţă, la 8.30, vine Veronica la mine să ne bem cafeluţa... Aşa că nu sunt singură dimineţile... N-am timp să mă gândesc la un partener, eu la 10.00 am ieşit pe uşă. Scriu pentru “Taifasuri”, lucrez la Opera Comică pentru Copii, sunt la Teatrul de Revistă Constantin Tănase şi mai lucrez şi la “Pygmalion Art”, o şcoală de actorie. Lumea a crezut că sunteţi căsătorită cu Alexandru Arşinel, partenerul de scenă. A fost soţul gelos din cauza acestei confuzii? Nu, dimpotrivă, se amuza. Eram odată cu Puiu la un restaurant şi a venit un cetăţean la el şi l-a întrebat: “Dumneavoastră sunteţi soţul Stelei?”, la care el i-a răspuns: “Nu, eu sunt şoferul ei”. Nu era gelos, era un om superior, dincolo de aceste lucruri. Care e marele regret al vieţii de cuplu? Că după 30 de ani petrecuţi împreună, Puişor a plecat. Atunci a fost un moment în care nu ştiam ce urmează în viaţa mea. O bună bucată de vreme mi-a fost greu să joc pe textele lui. Când un om boleşte mai multă vreme, te mai obişnuieşti cu gândul. Dar la Puişor totul s-a petrecut foarte repede, în iunie s-a declanşat şi în decembrie a murit. Copiii nu sunt pe lista regretelor? Puişor n-a vrut copil. El a avut o copilărie tristă, departe de mama lui, avea amintiri triste de când era mic. Dar mi-a spus că dacă vreau să facem un copil, facem. El era o fire mai specială, era mai rezervat, îi plăcea să trăiască singur. Îi plăcea liniştea, orice mişcare din casă îl deranja. Apoi am înfiat-o pe Doina, care avea vreo 16 ani şi care e fata cumnatului meu. Până atunci stătuse cu mama ei, în fosta Cehoslovacie. La noi a stat de prin 1973 şi până s-a măritat, prin ’85. Când am adus-o la noi, am întrebat-o ce meserie voia să facă şi m-am îngrozit când mi-a spus că regie de film. L-am rugat pe Gheorghe Vitanidis, pe care îl cunoşteam, să o supună unui test, iar el mi-a spus că fata este excepţională. Dovadă că acum a ajuns profesoară la facultatea de regie.