ComenteazăSingurul lungmetraj regizat până
acum de Michael Gracey, „The Greatest Showman” (2017) e genul de Musical căruia
îi poți ierta ușor momentele ridicole. Mă refer la tradiționalele scene în care
personajele urcă pe mese și încep să danseze în miezul unei conversații, ca la
Bollywood.
Astfel de scene sunt ușor de
iertat aici, din două motive: 1) protagoniștii se destrăbălează într-un mod cât
se poate de simpatic, cum fac unchii la nuntă pe ringul de dans, după niște carafe
de vin; 2) totul e ambalat într-o poveste înălțătoare despre succes improbabil
și combaterea preconcepțiilor, deci chiar îți vine să chiui și să bați din
palme.
Succesul improbabil despre care
vorbeam îi aparține lui P. T. Barnum (Hugh
Jackman), un antreprenor care-și propune să revoluționeze conceptul de circ,
în secolul XIX. Nu i se pare suficient ca spectatorii să caște gura la numere
acrobatice, ci vrea ca înșiși circarii să fie considerați fascinanți.
Barnum asamblează o trupă de
paria, care include – printre alții – un liliputan, o femeie cu barbă, un uriaș
(jucat de craioveanul Radu Spinghel) și indivizi albinoși. Practic, mizează pe
„curiozități ale naturii” ca să vândă bilete.
Circul său chiar devine celebru,
dar inițial într-un sens rău. Societatea se teme de „ciudații” reuniți de
Barnum sub același cort, iar teama asta se manifestă prin ostilitate.
Show-ul e desființat de critici, iar
trupa e apostrofată de localnicii intoleranți, care ar fi dispuși chiar să-i
ardă de vii pe circari, numai să restaureze „normalitatea” în comunitate.
Oricâte lovituri ar primi, antreprenorul
nu renunță. Știe că angajații săi – care îi devin o a doua familie – pot oferi
spectacole uimitoare, care merită urmărite fără prejudecăți. Nu componența
echipei trebuie schimbată, ci mentalitatea celor din jur.
Energic, carismatic și veșnic optimist,
Barnum ne atrage de partea lui încă din prima scenă. Devenim 100% implicați în visul
său, ne atașăm profund de trupa excentrică și o aclamăm de fiecare dată când pășește
pe scenă. Numerele muzicale devin pură euforie după ce înțelegem cât de important
este pentru acești proscriși să fie văzuți, recunoscuți, poate chiar acceptați.
„The Greatest Showman” n-are pic
de subtilitate când ne manipulează emoțional, dar măcar mesajul e lăudabil – un
îndemn la toleranță. Lecția nu ne e predată cu aroganța unui profesor de modă
veche, ci într-un spirit vesel, pe ritmul unor melodii încântătoare pe care nu
le vei uita curând.
Nota: 8/10.