Cronică de film | „The Irishman”, capodoperă sau somnifer? De Niro, Pacino și Pesci revin în lumea gangsterilor, sub bagheta lui Scorsese

Bazat pe romanul „Irlandezul, asasinul mafiei” al lui Charles Brandt, „The Irishman” (Irlandezul) povestește o întreagă viață de om, întinsă pe câteva decenii. Pășim într-un azil ca să-l cunoaștem pe Frank Sheeran (Robert de Niro), un bătrân care susține că știe exact ce s-a întâmplat cu faimosul Jimmy Hoffa (Al Pacino).

Hoffa a condus cel mai mare sindicat american în anii 50-‘70, Uniunea Internațională a Transportatorilor. „În anii 50 era la fel de faimos ca Elvis, iar în anii 60 era un fel de The Beatles”, povestește irlandezul Frank.

Jimmy Hoffa ne este prezentat drept al doilea cel mai puternic om din stat, după Președinte. Teoretic, e de neatins. Practic, în 1975 a dispărut misterios, iar după șapte ani de căutări a fost declarat mort. Nici până-n ziua de azi nu i-a fost găsit cadavrul.

Frank va face lumină în acest caz bizar, în care chiar el ar fi jucat un rol important pe vremea când era asasin profesionist. Istorisirea lui începe la jumătatea secolului XX, când s-a împrietenit întâmplător cu un oarecare Russell Bufalino (Joe Pesci). Ulterior aflăm că acesta e capul unei mari familii mafiote.

Recomandări

Ce i-a spus exact Zelenski lui Trump, în cele 15 minute cât au vorbit doar ei doi la Vatican

Frank devine treptat mâna dreaptă a lui Russell, consacrându-se drept un călău de încredere pentru gruparea infracțională. Misiunile sângeroase îl intersectează la un moment dat și cu Jimmy Hoffa, asociat al mafiei, cu care dezvoltă o strânsă relație de prietenie. Rămâne de văzut unde se va încadra Frank în acest peisaj enigmatic al dispariției liderului sindical…

Încotro?

Cam neclară premisa, nu crezi? Care e țelul protagonistului? Ce plan are pentru a-l atinge? Cine i se opune?

În loc să urmeze o structură narativă convențională, Scorsese clădește o lume bogată în detaliu și fidelă epocii, pe care o populează cu nenumărate personaje complexe. Apoi, le dă libertatea să interacționeze între ele, să pună la cale tot felul de tâlhării și să evolueze din mers, văzând și făcând.

Deși i-a cucerit pe critici, care i-au acordat filmului un scor de 96% pe Rotten Tomatoes, abordarea asta mi se pare problematică într-o poveste de trei ore și jumătate (da, 3,5 h!). Fără o traiectorie bine definită, poți foarte ușor să-ți pierzi răbdarea și interesul, să ai senzația că acțiunea nu duce nicăieri.

Recomandări

Șoferii cu mașini diesel care au peste 150.000 de kilometri ar putea fi obligați să înlocuiască o piesă scumpă

Oportunitate ratată

Nici ritmul nu e dintre cele mai antrenante. Majoritatea timpului îl petrecem urmărind discuții la masă între mafioți, care invocă încontinuu numele altor mafioți și mârșăviile lor.

Nici măcar nu sunt infracțiuni incitante, precum jafuri armate, ci fraudă sau extorcare. În loc să vedem cum e încălcată legea, mai mult auzim despre asta. În scene statice, interminabile.

Te-ai aștepta ca Joe Pesci să erupă spontan, să spargă monotonia și să destabilizeze totul, așa cum o făcea în „Goodfellas” sau în „Casino” (filme mult mai bune regizate de Scorsese). Din păcate, nu. Aici i s-a cerut să joace un ticălos reținut, calm, amenințător într-un mod discret. Îi iese perfect, dar tot pare o oportunitate ratată.

„Facem, șefu!”

Recomandări

Cei mai buni mici de 1 Mai, în București. Cât costă o porție și care sunt primele cinci locații căutate

E greu și să empatizezi cu irlandezul lui De Niro, mai ales în primele două ore jumate’. Asasinul execută ordine fără să comenteze și fără să trădeze remușcare. E pasiv, din punctul ăsta de vedere. Ceilalți gangsteri îl împing de colo-colo, în orice direcție le convine.

Abia spre final ni se dezvăluie latura umană a lui Frank Sheeran, care într-adevăr are suflet. Traiul ăsta nelegiuit l-a îndepărtat de propria familie, tragedie pe care-o constată abia la bătrânețe.

Dar nici măcar nu se consideră vinovat. „Ce a fost a fost, asta-i viața”, se consolează el. Scorsese îl pictează într-un registru tragic, dar oare chiar merită să-i plângem de milă?

Scorsese, elegant ca întotdeauna

În schimb, „The Irishman” excelează la scenografie, imagine și coloană sonoră. Combinația magistrală a acestor elemente readuce la viață nu doar lumea interlopă de odinioară, ci și stilul cinematografic care l-a propulsat pe Scorsese la rang de clasic.

E un stil tot mai rar întâlnit în ziua de azi, când filmele par niște produse asamblate în uzine. Deși regizorul nu mai exprimă aceeași energie ca pe vremuri, eleganța și pasiunea le-a păstrat.

Chimia dintre actori e și ea cât se poate de vie. Deși s-ar putea să nu ne încânte rolurile care le-au fost atribuite, De Niro, Pacino și Pesci își demonstrează clasa pentru a mia oară. Sunt zei!

Capodoperă sau somnifer?

Mulți spun cu mâna pe inimă că „The Irishman” e capodopera lui Scorsese, o bijuterie care merită îngropată în Oscaruri. Dacă trecem cu vederea lungimea nejustificată, ritmul moleșitor și pasivitatea antieroului, așa o fi…

Dar dacă nici nu te pasionează scena socio-politică a SUA anilor 50-70, chiar e posibil să te fure somnul pe parcurs.

„The Irishman” e un film original marca Netflix, disponibil online chiar acum.

Nota: 7/10.

Urmărește-ne pe Google News