1 comentariuÎntr-un interviu pentru Libertatea, Miruna Berescu, directoarea Festivalului Internațional de Film ANONIMUL, producătoare și coscenaristă a filmului, a vorbit despre importanța poveștii, a locurilor unde a fost filmat, cât și despre întrebările pe care le poate genera, în fiecare dintre noi.
–
„Trei kilometri până la capătul lumii” a câștigat Premiul Queer Palm, un premiu alternativ acordat în fiecare an la Cannes unui lungmetraj care abordează „personaje sau tematică LGBT sau feministă, sau care provoacă normele legate de gen”, după cum relatează AFP. A fost ales dintr-o selecție de 23 de filme și scurtmetraje, de un juriu al cărui președinte a fost regizorul belgian Lukas Dhont. Pelicula filmată în satele Sfântu Gheorghe şi Dunavăţ, din Delta Dunării, nu a primit doar aplauze neîntrerupte la fața locului, dar a cucerit și presa internațională, atât cu povestea expusă, cât și cu peisajele prezente în imagini.
Producția a primit marele trofeu pentru cel mai bun film de lungmetraj din cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo, desfășurat între 16 și 23 august. Pe 2 septembrie, Centrul Național al Cinematografiei a anunțat faptul că producția este propunerea României pentru Premiile Oscar 2025, categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”. Filmul a fost ales de comisia de selecţie, alcătuită din profesionişti din industrie: Gabriela Albu – producător și consultant, Ruxandra Ghițescu – regizor, Andrei Tănăsescu – selecționer de festival de film, Alexandru „Doru” Spătaru – scenarist și director de imagine, Octav Chelaru – regizor.
„Normalitatea” satului românesc, pusă sub lupă
Povestea îl urmărește pe Adi, un adolescent de 17 ani care învață la Tulcea, datorită eforturilor familiei sale. În vacanța de vară, el vine în satul natal, unde se bucură de dragostea părinților, dar și a prietenei sale cele mai bune, Ilinca. Viața liniștită de la țară este dată peste cap atunci când, în urma unui incident violent, rudele, dar și parte din comunitate, sunt confruntați cu un adevăr pe care nu-l pot înțelege, dar nici accepta. Privitorii sunt purtați într-o lume care pare nealterată de modernitate, unde „normalitatea” este încă judecată după valori tradiționale, corupția este la putere, religia dictează comportamente, iar „ce zice lumea” e literă de lege.
„Regiunea unde este filmată producția este un personaj în sine. […] Un mozaic atrăgător de terenuri agricole, ape și stufărișuri mișcătoare, filmat de Silviu Stavilă în compoziții largi, arse de soare, care nu ascund în totalitate aspectele sale mai dezolante”, a notat Variety. „Povestea este plasată în Delta Dunării, unde apusurile sunt vaste și este posibil să mergi oriunde doar cu barca. Un format panoramic lasă loc pentru a arăta această întindere de mlaștini în toată splendoarea sa […] Nu există muzică, dar un murmur constant al vântului în copaci și tufișuri, uneori însoțit de unduirea apei printre stufurile de la marginea apei, oferă coloana sonoră perfectă”, adaugă Deadline.
Hollywood Reporter scrie: „locația sa frumoasă este în Delta Dunării, o mlaștină scăldată de soare, plină de stufărișuri șoptitoare, mărginită de plaje neatinse. Dacă nu ar fi fost pentru gravitatea a ceea ce se întâmplă în poveste, acest loc ar face minuni pentru turismul local”, iar The Guardian punctează: „o dramă dură și puternică despre o întreagă comunitate care vrea să închidă ochii în fața diferențelor dintre oameni și a propriei vinovății”.
În România, „Trei kilometri până la capătul lumii” a putut fi văzut de publicul prezent la Cluj, în cadrul TIFF 2024, iar ulterior de cel care a venit la festivalul de film din Deltă. În prezent, odată cu Retrospectiva Anonimul la București, producția poate fi urmărită în avan-avanpremieră la Cinema City Cotroceni, până pe 5 septembrie, inclusiv, de la 19.30.
„Anonimul este un fenomen”
Am văzut „Trei kilometri până la capătul lumii” sub cerul liber, în cadrul Anonimul, desfășurat anul acesta în perioada 12-18 august, în satul Sfântu Gheorghe, din Deltă. Aici, la final de poveste, în aplauzele publicului, pe scenă a urcat întreaga echipă a producției, dar și localnicii care au fost prezenți la filmări și care au completat autenticitatea locului.
În fiecare an, de 21 de ani, satul de la capătul țării, locul unde Dunărea se varsă în Marea Neagră, aduce mii de turiști, în cadrul festivalului de film, și rămâne cumva nealterat vremurilor moderne. Este genul de loc unde natura te ia prin învăluire cu sălbăticia și frumusețea ei, unde fiecare apus e unic, iar cerul pare mai aproape de pământ.
Printre vaci care merg libere pe ulițele satului, cai care pasc liberi și tot felul de animale și păsări ale deltei, izolați de tot ceea ce înseamnă urbanizare și capitalism excesiv, oamenii vin la un cinematograf amplasat sub stele, să vadă producții premiate la nivel internațional, dar și să intre în contact cu cineaștii și profesioniștii implicați în realizarea acestora.
Întreg decorul a contribuit atât la alegerea acestui loc pentru Festivalul de Film Anonimul, dar și pentru filmările care au avut loc aici, pentru „Trei kilometri până la capătul lumii”. Am vorbit despre toate astea cu Miruna Berescu, directorul festivalului, dar și producător și coscenarist al producției, alături de regizorul Emanuel Pârvu.
Libertatea: Miruna, cum a fost ediția Anonimul din 2024?
Miruna Berescu: Anonimul este un festival unde publicul știe la ce să se aștepte. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că, an de an, publicul își programează de prin lunile de iarnă venirea la festival. La fel ca în ultimii 20 de ani, și la ediția cu numărul 21, am avut filme foarte bune, care nu intră în circuitul cinematografelor, filme pe care ei le văd cu câteva luni înaintea publicului din România, cum e cazul „The Seed of the Sacred Fig”, care a deschis festivalul anul ăsta. Filme pe care ar dori să le (re)descopere în prezența cineaștilor, pentru a putea intra într-un dialog cu ei după proiecție.
Sigur, proiecțiile sau discuțiile noastre se întâmplă într-un context care ține de frumusețea și unicitatea acestui loc, care îți oferă atât de mult. Cumva însă, miile de oameni care ajung la Sfântu Gheorghe, an de an în săptămâna Anonimul, special pentru festival, ne arată că această combinație funcționează foarte bine. Oamenii ar putea veni aici pentru turism în oricare altă săptămână de vară. Iarăși, miile de oameni din fața ecranului în aer liber – anul acesta parcă mai mulți ca niciodată – ne arată că Anonimul este un fenomen pe care noi vrem să îl păstrăm cât mai autentic, mai deschis și mai liber, așa cum sunt și „oamenii festivalului”.
3 recomandări pe care să le ai în vedere: „City of Wind”, „Caught by the Tides” și „Memory”
– Din selecția de anul ăsta, poți să-mi dai exemplu de trei filme pe care să le vedem, dacă nu am ajuns la festival?
– „City of Wind”, semnat de regizoarea Lkhagvadulam Purev-Ochir, film pe care l-am descoperit grație selectorului nostru Ludmila Cvikova, care l-a ales printre cele 5 filme din competiție. Nu a câștigat trofeul, însă mie mi-a rămas în minte ca un exemplu de film-poezie, în care o lume nouă (mă refer aici și la o bucățică de Mongolia, dar și la lumea în care trăiesc cei doi adolescenți) ți se pune în fața ochilor, iar tu vrei și simți că trebuie să intri în ea. Și ăsta e meritul acestei regizoare tinere de care sigur vom mai auzi.
„Caught by the Tides”, filmul chinezului Jia Zhang-ke este al doilea film de care aș vorbi aici. Când l-am văzut, grație lui Antoine Bagnaninchi de la Independența Film, am avut impresia că am găsit filmul perfect pentru publicul nostru, care este mai greu de provocat. Jia Zhang-ke a folosit secvențe neutilizate din filmele sale anterioare („Unknown Pleasure”, „Still Life” sau „Ash is the Purest White”) pentru a construi și urmări o poveste cu aceiași doi actori principali (personajul feminin este și soția regizorului) pe care îi urmărești filmați de-a lungul a mai mult de 20 de ani, fără să aibă nevoie de machiaj sau costume pentru a recrea o vârstă sau o epocă. Filmul începe cu imagini din 2001, din Datong (un oraș minier din China), și se încheie tot acolo, cu filmările cu actori din 2023, și trece astfel, prin fața ochilor spectatorilor, în cele două ore cât durează, mult cinema – dacă mă pot exprima așa.
„Memory” o să închidă cercul celor 3 filme care cred că vor ajunge mai târziu sau poate deloc la spectatorii din cinematografele românești. Este regizat de Michel Franco („Despues de Lucia”, „Chronic”, „Sundown”) și-i are ca protagoniști pe Jessica Chastain și Peter Sarsgaard; actorul a primit și „Premiul pentru cel mai bun actor” la Festivalul de la Veneția de anul trecut, pentru rolul unui bărbat care suferă de demență.
„Localnicii s-au simțit parte din proiectul ăsta”
– „Trei kilometri până la capătul lumii” a fost produs de tine și filmat în Sfântu Gheorghe, iar pe lângă laudele primite, criticii internaționali au vorbit și despre frumusețea locului. Cum crezi că Anonimul, dar și filmul ăsta, contribuie la dezvoltarea locului, dar și a oamenilor care locuiesc aici?
– A fost filmat la Sfântu, pentru că regizorul Emanuel Pârvu a știut că acela este locul în care va fi spusă această poveste, încă dinainte să se apuce s-o pună pe hârtie. Există o frumusețe aparte în aceste locuri pe care am fi căutat-o mult timp prin prospecții și nu sunt foarte sigură că am fi găsit un loc asemănător. De asta poate se și spune că este unic. Este.
Cei care nu știu nici povestea festivalului, nici a locului au observat și au scris despre el, pentru că frumusețea, de orice tip ar fi ea, nu trebuie explicată. Emoția dată de un răsărit pe plaja de la Sfântu – momentul de la începutul filmului – sigur că se simte diferit de la spectator la spectator, dar se simte. Nu cred că poți trece nepăsător pe lângă frumusețe atunci când îți este revelată așa cum o face filmul, prin ochii DOP-ului nostru Silviu Stavilă.
La Cannes, la conferința de presă a filmului, într-o sală plină de jurnaliști din toată lumea, s-a vorbit despre Anonimul și despre Sfântu Gheorghe. Acei jurnaliști au scris despre asta, alte publicații au preluat, iar înregistrarea aceea a rămas în spațiul online accesată de mii de ori. Nici să fi plătit un ad în publicații din toată lumea nu cred că puteam primi atâta expunere. Iar localnicii, din ce am văzut la proiecția filmului de la festival, s-au simțit parte din proiectul ăsta, alături de noi. Exact așa cum ne-am dorit anul trecut, atunci când încă filmam.
– Apropo de film și povestea lui, ce a însemnat pentru tine întreaga experiență și de ce încurajezi oamenii să meargă să-l vadă?
– Atât Sfântu Gheorghe, cât și Anonimul sunt parte din viața mea, iar acum și filmul face parte din viața mea. Este cu mult mai mult pentru mine decât un alt film produs care va avea o viață începută atât de bine. Performanța lui, aceea de a fi parte din Competiția de la Cannes, alături de nume foarte mari din cinema-ul mondial, este, sigur, foarte importantă. Însă povestea filmului, lucrurile despre care vorbește, filmările de la Sfântu, faptul că am putut împărți toată bucuria (și greul) filmării cu Ingrid, fiica mea (cea care o joacă pe Ilinca din film) sunt și ele piese importante din tabloul acestei experiențe.
Noi, copiii părinților noștri, și tot noi, atunci când este cazul, părinții copiilor noștri, am putea pleca dintr-o sală de cinema unde a rulat „Trei kilometri până la capătul lumii” cu câteva întrebări. Sau măcar cu una. Noi, cei care ne raportăm brusc și iremediabil schimbat față de cel din fața noastră, pe care tocmai l-am descoperit diferit, în orice formă ar fi această diferență exprimată, inclusiv diferit față de ce vrem/credem/știm noi cu tărie că e bine, am putea pleca cu câteva întrebări. Sau măcar cu una.
„Chiar dacă nu ești un fan al schimbării, tot vezi că viața ți se schimbă în bine”
– Cum crezi că satul ăsta de la capătul României a rămas în continuare autentic și nealterat de consumerism și capitalism?
– Autentic a rămas, oamenii de aici nu se lasă convinși ușor de nimic, nouă ne-a luat timp să îi convingem că noi am vrea să-i găsim pe ei, atunci când venim pentru festival, și nu vreo versiune semiurbanizată. Despre capitalism, nu știu ce să zic, dacă a alterat ceva sau nu.
E clar că timpurile se schimbă și unii localnici au înțeles exact de ce e nevoie câteodată de platforme pentru a-ți găsi turiștii, de ce e bine să comunici pe social media că saramura ta de crap e foarte bună, dacă nu cea mai bună din partea aia de sat, că ofertele prind bine atunci când există concurență și nu monopol, când, iată, găsești bărci rapide mai multe și cu orar mai flexibil.
Chiar dacă nu ești un fan al schimbării sau al adaptării, tot vezi că viața ți se schimbă în bine, ție și familiei tale. Dincolo de verile atât de frumoase, când satul are vizitatori, dincolo de săptămâna Anonimul, care trage într-un fel după ea și săptămâna de dinainte și cea de după, ei nu au cum să uite că iernile sunt lungi și grele.