ComenteazăSunt pasionat de subiect, citesc și urmăresc ce se scrie și filmează pe acest subiect. la rândul meu am scris despre adolescenții de la început și sfârșit de sec. XX studiind ani de zile temele (Izgoniții & Sălbaticii copii dingo) – care diferă aparent mult, dar nu prea.
Dacă ar fi să aleg acum la ce să ne uităm ca să ne ajute să pricepem ceva din ce se întâmplă la acest capitol aș alege așa.
Pinguinii mamei mele
Primul pe lista de recomandări– un serial rusesc nou – Pinguinii mamei mele / My Mothers Penguins (2021). Regia Natalia Meșcianinova în colaborare cu scenarista Zaka Abdrahmanova – două tipe geniale.
Cum se zice în est – Stand-up-ul e noul rap: adolescenții știu. Goșa, un tânăr de 15 ani vrea să facă Stand-up și începe cam așa:
„Salutare tuturor, mă numesc Goșa, am 15 ani și am vârsta lui Hristos… Da ce, Hristos nu a avut și el 15 ani? Da, încă nu mă cunoaște nimeni, dar nici el nu rupea la vârsta lui…”
E un soi de comedie de o finețe și o tristețe cutremurătoare: toate problemele familiei clasei de mijloc – ”noua burghezie estică” – într-un film de un rafinament, sensibilitate, umor tragic și o tristețe cum rar am mai văzut. Demantelează toate miturile, toate obsesiile ideologice și visele noii burghezii prin această reacție a unui adolescent care are totul dar se simte total abandonat și lipsit de sens existențial. Oare de ce?
Dar tehnica de reacție nu este clasica genului – revolta, nihilismul, violența. Ci umorul trist până la Dumnezeu. Un umor ironic terapeutic. Aduce incredibil cu Kurier/Mesagerul (1986) al lui Șahnazarov cu care am crescut noi în 80.
E foarte interesantă această contrareacție la toate valorile și visele părinților: noi pentru voi facem toate sacrificiile, să aveți de toate. Pe dracu` – zic ei – ne-ați abandonat total și tot ce faceți e să ne dezumanizați, să ne transformați în mărfuri, jucării sensibile. Suntem investiția, nota voastră de plată: când o vom achita lumea noastră va dispărea. Relația părinte copil ca o investiție, împrumut, notă de plată cu scopuri salvaționiste. Lumea mai degrabă ca o casă de copii abandonată. Oferă multă meditație – pe această relație.
Zero Hour
Zero Hour: Un ministerial făcut în Israel tocmai a ieșit realizat de Deakla Keydar – deja a făcut valuri acolo. A luat multe premii: inclusiv Canneseries Prizes 2022.
Totul e în jurul temei – părinți, profesori, adolescenți: Nu ratați!
Doron Ben-David (îl știți din Fauda) e special în rolul profesorului Amir. Maya Landsman în rolul adolescentei Lian – rupe tot. Marca – Deakla Keydar.
E vorba de o dramă socio-politică. Un profesor încearcă să-și educe copiii adolescenți și pornește anumite discuții politice aplicate pe viața lor. Tinerii se dezlănțuie și începe un conflict: între rațiune și emoții. Într-o țară cu probleme complicate, cu adolescenți cu destule probleme, cu maturi și cu mai multe probleme, cu profesori și ei cu destule hibe. Un cumul de conflicte care se cer rezolvate.
Ai triunghiul perfect: părinți, copii, profesori. Și mai ai noile medii – copiii se folosesc de minune de ele ca să facă presiune. Noile medii devin a patra putere în educație: sau prima? Vedem limitele educației și cum clișeele radical produse de media tip tik-tok devin infinit mai puternice decât educația sistematică care și așa e precară. Mai vedem deformările politicului asupra sistemului de educație, asupra copiilor.
Cine conduce acest proces, cine deține puterea, cum se negociază între aceste grupuri: copiii sau părinții, copiii sau profesorii? E un film de luat notițe cu pixul în mână.
Euphoria
Trei- Euphoria – serialul american despre adolescență făcut de Samuel Levinson. E destul de cunoscut, îl găsiți pe HBO.
Euphoria este un soi de hit și are șansa să devină serialul Generației Z – copiilor noștri născuți după 2000.
Revolta lor este cumva regăsită într-o stare nu exterioară ci interioară. Nihilismul lor nu e în exterior ci în interior: depresie și apatie. Asta e super interesant. Iar forma lor de deconectare, de negare totală a părinților – revoltă totală – sunt drogurile.
Filmul te duce în această lume a noilor adolescenți care e tot mai greu de priceput pentru că ea nu produce fapte, acțiuni ci stări – e ca un soi de cercetare a stărilor. Acest nihilism emoțional inactiv depresiv este foarte nou pentru părinții care au prins formele de negări active.
Toate temele aruncate în scenă – emoții necunoscute, identități multiple, tehno sentimente și frustrări – sunt ca o mlaștină euforică din care nu putem ieși. Iar părinții par total neputincioși și rupți de realitatea celor mici.
E un sentiment de totală neputință – un sentiment de total colaps existențial. Un sentiment că doar o Apocalipsă ne-ar mai putea salva. Și te rog să vină mai repede decât să vezi această suferință umană fără sens. Și toate acestea vin dinspre părinți, dinspre societate, tehnologie, vise, consum, timp petrecut sau nu împreună, aspirații care seamănă tot mai mult cu euforia drogurilor.
Toate trei filme extraordinare sunt de fapt variații la o carte clasică – Turgheniev – Părinți și copii. Cam toate temele sunt deja acolo. Și nu e vorba atât despre valori și conflict generațional legate de valori cum deseori se simplifică ci cumva despre condițiile care duc la aceste conflicte. Dar despre asta altădată.
Dar orice părinte, orice adolescent și profesor ar trebui să le vadă. E despre lumea noastră, școala noastră, copiii noștri, părinții noștri cu toate problemele cu care ne confruntăm: cu neputințele și frământările noastre în încercarea de a găsi soluții. Și atenție: problemele noastre nu sunt unice – sunt globale.