ComenteazăMi-a amintit de Noi semnat de Zamiatin. Uh și ce actori, și ce imagine „pocăită” și puritană de Ikea & Apple – minimalism de Office 70-80, dar din viitor.
Stiller folosește un truc simplu: muncitorii de birou au un cip care le separă memoria – ființa în două. Toți proletarii gulerelor albe au fost supuși unei proceduri, operații care separă, în mod absolut, sinele lor de la locul de muncă („innies”) de cel de acasă („outies”).
Atenție: Innies nu știe nimic despre Outies – ca și cum sunt două persoane radical diferite. Sunt două persoane într-una singură, care nu știu una de cealaltă. Când intri pe ușa corporației-uzină, uiți tot ce e afară. Când ieși, uiți tot ce e în interior. Cele două persoane trăiesc lumi separate: ele nu se intersectează.
Aceasta este cheia poveștii – asta face să te țină mereu în priză: să vezi cum cel de la birou când iese afară este alt om, cu o altă lume. Și invers. Ideea alienării totale e ca un fir roșu. Iar de la alienare la depresie e doar un pas mic.
Totul pentru eficiență!
Totul se face la inițiativa corporației – semnezi un contract de bunăvoie. Majoritatea fac această alegere pentru „separare de sine” în urma unor traume sau a unor crize.
De ce se face ea? Ăsta e unul dintre secretele filmului – unul dintre sensurile lui centrale. Practic, știm logica ce definește capitalismul târziu: totul pentru eficiență. Dar trebuie să fie „alegerea liberă” și, neapărat, „bună și fericită”. Această „operație” ți-e vândută ca liberă și spre fericirea ta.
Eu aș numi această operație-operațiune de Separare – ascunderea conștiinței: sau fuga de nefericire. Sau amânarea conștiinței de alienare. Când poți rupe cele două lumi, ai șansă să nu conștientizezi așa ușor nefericirea, demența situației – să nu conștientizezi ușor alienarea, nefericirea și deseori absurdul și nonsensul muncii și finalității ei.
Cei care produc „operațiunea” știu bine că alienarea și nefericirea stau în calea eficienței. Ne vor roboței – cu separarea conștiinței. Și noi știm asta binișor de ceva vreme: depresiile ne duc pe la medici des? Iată de ce e neapărat să vină Separația să ne facă mai fericiți și mai eficienți.
Iobăgia fericită
Dar să revenim.
Toată clădirea e un labirint claustrofobic: hamsterul aleargă și alergă pe rotiță, fără sens. Până și birourile sunt aranjate în formă de svastică – o tușă groasă critică a regimului muncii de acest tip: un soi de puritanism al noii iobăgii fericite.
Ei nu știu la ce folosește munca lor: aruncă niște documente, cifre virtuale într-un coș de gunoi virtual. Clădirea e dedicată binelui și cunoașterii – dar ei nu cunosc nimic din ceea ce fac și care e scopul. Totul pare un Bullshit Jobs, ca la David Graeber: cartea faimosului antropolog, care acum câțiva ani a produs mult scandal legat de noua formă de muncă lipsită de sens și conexiune cu realitatea.
La birou, nu amestecăm lumile
În acele birouri sterile, inumane, reci și matematice apare o prietenie profund emoționantă între Irving (John Turturro) și Burt (Christopher Walken). Superb jucat.
Foarte ironic și subtil, dar cu un tragism rece, de te sperie pe alocuri. Viața personală și emoțiile nu sunt binevenite aici. La birou, nu amestecăm lumile.
E deconstruită toată etica muncii „lumii bune” de corporație. Am apreciat mult subtilitatea criticii: nu mai am vârsta violenței directe. Chiar dacă violența sistemică din interior pare și mai dură prin „puritatea” ei de farmacie.
Ah, și nu se poate da demisia: dintr-o astfel de etică pură a muncii nici măcar să te sinucizi nu poți – se încearcă, dar fără succes. În lumea perfectă, în etica bună a muncii eficiente, nefericirea, tragedia și chiar moartea nu pot fi conștientizate și acceptate.
Serialul va fi apreciat de toți cei care au lucrat într-o companie mare sau mică. Există multă satiră despre întreaga cultură corporatistă aici: evenimente false gen team building, cu zâmbete încordate, premii fără sens, sancțiuni punitive stranii, un psiholog corporatist a cărui sarcină nu este de a ajuta o persoană, ci de a menține în bună funcțiune angajatul, ceea ce nu este același lucru.
Este ușor să generalizăm de la o satiră la adresa corporațiilor aici la o satiră la adresa întregului sistem în care trăim, deoarece tot ceea ce este prezentat în serial e în mod deliberat descris metaforic: o lume ce se mișcă într-o direcție în care până și munca de zi cu zi nu mai are un sens și devine nocivă pentru viață – dispare ideea de sens și speranță de viață.
Dacă nu aveți probleme cu claustrofobia reală, dar mai ales cu cea a minții, „claustrofobia sinelui” – a se vedea neapărat!
Foto: capturi din serial via Profimedia