ComenteazăPe 18 februarie 2018, Andrei Dăscălescu, 37 de ani, și iubita lui, Paula Niculescu, 28 de ani, deveneau părinții unei fetițe. Când au aflat că vor avea un copil, nu se simțeau pregătiți din niciun punct de vedere. Erau împreună de puțin timp și aveau un bagaj emoțional care apăsa greu pe umerii lor – amândoi provin din familii destrămate. Și-au asumat însă responsabilitatea și au hotărât că, indiferent de cum va evolua relația lor, vor crește copilul împreună.
Andrei a simțit însă că pentru a putea fi un părinte bun trebuie să-și rezolve problemele cu propriul tată, care și-a lăsat în urmă familia și s-a călugărit, retrăgându-se la Muntele Athos pe când regizorul avea doar 6 ani.
Andrei avea la dispoziție nouă luni și, cu naivitate, a crezut că îi vor fi de ajuns pentru a găsi răspunsuri la toate întrebările care îl măcinau. A hotărât să-și ia camera de filmat și să documenteze vizita din nord-estul Greciei, vizită în care spera că va putea vorbi deschis despre motivele pentru care tatăl său l-a părăsit.
A rezultat „Holy Father”, un documentar pe alocuri greu de privit, în care un fiu încearcă din răsputeri să lege o conexiune cu tatăl său, astăzi părintele Calinic, însă sfârșește prin a se izbi, din nou și din nou, de un zid.
„Holy Father”, disponibil pe HBO GO și în cinematografe, este al treilea documentar al lui Andrei Dăscălescu, după „Constantin și Elena” (2009) și „Planeta Petrila” (2016).
„Camera de filmat a fost un scut pentru mine”
Libertatea: Care ți-au fost principalele temeri când ai început acest proiect?
Andrei Dăscălescu: Mi-a fost foarte frică, în general. Am pornit în misiunea asta cu multă teamă și cu multe emoții. A fost destul de greu, pentru că eu, practic, nu-mi cunoșteam tatăl. Ne-am mai întâlnit ocazional, dar au fost întâlniri scurte, superficiale. Prin urmare, am simțit că, înainte de a deveni, la rândul meu, tată, ar fi bine să pun în ordine lucrurile din trecutul meu. Nu știu dacă a fost o piatră de hotar pe care a trebuit să o trec sau o premisă falsă, care să mă ajute să trec mai ușor peste șocul veștii că voi deveni tată. Dar am simțit și am crezut că trebuie să recuperez un pic din relația cu tatăl meu, înainte de a avea un copil.
– I-ai povestit tatălui tău despre ideea documentarului înainte să-l filmezi? Am observat că, la un moment dat, pare destul de agasat de cameră.
– Nu i-am povestit înainte, pentru că m-am gândit că l-aș fi speriat. Am stabilit împreună detaliile vizitei, el m-a ajutat să obțin acea permisiune specială pentru a putea merge pe Muntele Athos, iar când am ajuns acolo am apărut cu o cameră de filmat. Am petrecut însă mult timp fără să filmez sau filmând ceea ce el îmi sugera, chiar dacă eu știam că nu e util pentru film.
– Cum l-ai convins, totuși, să se lase filmat?
– L-am luat ușor și i-am explicat că pe mine mă interesează mai mult relația noastră decât viața la mănăstire, ceea ce poate crezuse inițial. A fost un întreg proces – nu i-am cerut o permisiune expresă din prima clipă, dar nici nu i-am pus camera în față în mod ostentativ. Am început să-l filmez din ce în ce mai mult, dar încercând să păstrez un echilibru, pentru că nici nu voiam să-l enervez până în punctul în care să-mi zică: „nu mai filma deloc” sau „du-te acasă”.
– Cât de greu ți-a fost să filmezi acele discuții intime pe care le-ai avut cu tatăl tău?
– Mi-a fost foarte greu, dar aici trebuie să recunosc că poate mi-ar fi fost mai greu să am acele discuții fără cameră. Camera de filmat a funcționat pentru mine ca un fel de scut.
O serie de așteptări năruite
– Au fost momente în care ai vrut să abandonezi proiectul sau, din contră, ideea de a duce filmul la bun sfârșit ți-a temperat pornirile?
– Dacă n-aveam ideea de a face un film, în momentul în care i-am spus că va deveni bunic și reacția lui a fost cu totul alta decât mă așteptam, poate că atunci aș fi plecat și nu m-aș mai fi întors niciodată. De asemenea, poate după acea încercare de discuție – cu care se și încheie prima mea vizită la Muntele Athos – n-aș mai fi avut energia să mai fac o încercare, să ne mai dau o șansă.
Faptul că am vrut să fac un film cu povestea asta m-a ajutat să fiu mai răbdător și mai înțelegător. Cred că am reușit să fac o echipă bună fiu-regizor.
Andrei Dăscălescu, regizor:
– Ai spus și în film, ai pomenit și mai devreme că te așteptai la o altă reacție când ți-ai anunțat tatăl că va deveni bunic…
– Da, mă așteptam să se bucure, așa îmi imaginez eu că ar trebui să arate reacția unui viitor bunic, în niciun caz nu m-am așteptat la o reacție aproape tristă, pe care, totuși, sper ca spectatorii să o înțeleagă pe măsură ce se derulează filmul. De altfel, în film mai sunt și alte reacții dezamăgitoare, dar este și reacția cea mai puternică: a bunicilor mei, care se bucură extraordinar de mult când află că vor deveni străbunici. La așa ceva mă așteptam și din partea tatălui meu.
– Ai avut și alte așteptări care s-au năruit pe parcurs?
– Da, mă așteptam ca prima vizită să meargă un pic mai bine, să avem niște discuții cât de cât deschise, ceea ce nu s-a întâmplat absolut deloc. Pe de altă parte, poate că e și vina mea, pentru că prima oară m-am dus un pic pus pe harță. Cumva, în sinea mea, eu îi reproșam toate lucrurile care au mers prost în viața mea după ce el a devenit călugăr.
– Așadar, consideri că la a doua vizită ai avut ceva mai mult succes.
– Da, pentru că mi-am schimbat un pic optica și atunci și pe el l-am găsit mai deschis.
Un răspuns corect, dar nesatisfăcător
– La un moment dat, îl întrebi pe tatăl tău dacă i-a fost dor de cineva de când s-a călugărit, iar el nu-ți oferă niciun răspuns, doar o liniște apăsătoare. Cum te-ai simțit în acel moment?
– E doar un exemplu de scenă în care mi-a fost foarte greu să-mi păstrez calmul și să continui să filmez.
– După mai multe încercări de a vorbi despre trecut și despre motivele pentru care a plecat, tatăl tău îți spune: „Nu e ceva ce merită discutat. Nu mai vreau să dau timpul înapoi”. Ți-a fost greu să accepți această atitudine, să te confrunți cu o astfel de reacție?
– Da… Sigur, în momentul în care devii călugăr depui un jurământ prin care lași în urmă viața ta anterioară. Din punctul de vedere al călugărului, răspunsul lui a fost corect.
– Dar din punctul tău de vedere?
– Eu și el eram tată și fiu, nu eram un simplu om venit în vizită la un călugăr. Deci, din punctul meu de vedere, sigur că nu am putut să accept acel răspuns. De altfel, până la urmă, el trebuie să îmbine aceste două ipostaze care se contrazic profund: de călugăr și de tată.
– Cum ai reacționat când ai aflat că tatăl tău s-a călugărit?
– Nu a fost un moment brusc în timp. Inițial, tatăl meu a ajuns la mănăstire ca muncitor. A trăit în mănăstire, alături de călugări, și toată lumea îi spunea „frate”. Chiar i-am făcut o vizită pe atunci, în urmă cu vreo 20 de ani. Aceea a fost ultima oară când am petrecut mai mult timp împreună. Trăind acolo, treptat, a îmbrăcat și rasa de călugăr, și-a depus jurământul și chiar a făcut Facultatea de Teologie pentru a putea deveni preot. Deci nu a fost un șoc pentru mine.
Am privit decizia tatălui meu de a deveni călugăr cu un pic de ironie. De aici vine și titlul filmului – „Holy Father” este numele pe care el l-a avut în telefonul meu de când s-a călugărit.
Andrei Dăscălescu, regizor:
„Simt că acum îl cunosc un pic mai bine pe tata”
– Cum te-a afectat lipsa tatălui mai târziu în viață?
– Lipsa lui am simțit-o dintotdeauna, așa că am fost obișnuit cu asta. Tatăl meu nu a dispărut brusc, el a fost dintotdeauna absent, deci probabil că nu am fost atât de conștient de lipsa lui, tocmai pentru că n-am avut o prezență cu care să o compar. E clar însă că mi-a lipsit figura paternă în copilărie și în adolescență. Pe lângă asta, mama mea a fost și bolnavă, așa că eu de prin clasa a VIII-a am început să muncesc pentru a-mi câștiga banii de cheltuială. N-am avut o viață tocmai ușoară. Pe de altă parte, asta m-a și împins de mic copil să-mi dezvolt pasiunile pentru sunet, pentru radio, pentru film. Poate nu aș fi ajuns să am o carieră sau să fiu în punctul ăsta dacă n-aș fi avut aceste greutăți. Cred că orice nenorocire vine și cu părți bune.
– Ai pornit în această călătorie pentru a afla niște răspunsuri. Le-ai găsit?
– Nu, dar am înțeles că premisa cu care am plecat la drum, acel text din intro-ul filmului, nu-și găsește rezolvare în finalul filmului, iar asta mi se pare frumos și sincer deopotrivă. Nu m-am ambiționat să dau o structură ideală poveștii din film, ci am ales să o las exact așa cum s-a întâmplat. La început, am crezut că rezolv tot în cele nouă luni pe care le aveam la dispoziție până să devin tată, am crezut că acea cheie de a deveni un tată mai bun stă în aflarea trecutului familiei mele și înțelegerea motivelor pentru care lucrurile nu au funcționat. În mod evident, s-a dovedit că nu așa stau lucrurile, adică bagajul cu care vii din trecut nu se poate evapora miraculos, indiferent de cât de mult îți dorești acest lucru.
E o secvență în «Holy Father» care mi se pare o metaforă bună pentru întregul film și pentru întregul meu demers de a mă pregăti să devin tată. Este vorba de scena urcării pe munte – avem această experiență unică împreună, urcăm un pic pe muntele sfânt, dar nu reușim să ajungem în vârf.
– Crezi că-l cunoști ceva mai bine pe tatăl tău acum?
– Da, un pic mai bine. În mod clar, relația cu tatăl meu, care înainte era ca un nor negru deasupra vieții mele, s-a schimbat în bine, vorbim mai des. Nu știu dacă aș putea să afirm că l-am înțeles pe deplin sau că l-am iertat pe deplin, dar i-am acceptat deciziile, sunt mult mai împăcat și simt că mă pot întoarce acolo cu inima deschisă. Cu siguranță nu s-au umplut toate golurile, dar ceva s-a mișcat acolo.
Dincolo de obiectivul camerei este multă suferință
– L-ai surprins pe tatăl tău în mai multe ipostaze candide. De pildă, râzând în hohote în timp ce era la scăldat sau cățărat în copac culegând smochine. Ai inclus aceste scene pentru a-i mai diminua trăsăturile mai degrabă aspre?
– Consider că toate aceste secvențe reprezintă destul de fidel experiența mea acolo, care a fost cu suișuri și coborâșuri. Au fost momente în care el s-a comportat mai mult ca un tată, altele în care nu s-a comportat deloc ca un tată, momente în care a întors spatele și a plecat, momente în care s-a gândit să-mi dea o smochină proaspăt culeasă dintr-un copac.
– Ți-e teamă că tatăl tău va fi judecat în urma filmului?
– Acum nu, dar am avut această grijă încă de când lucram la primele variante de montaj. Am avut teama asta, recunosc, așa că am făcut vizionări de test.
– Care au fost reacțiile?
– Absolut toată lumea mi-a confirmat ceea ce speram: că tatăl meu nu iese cu o imagine negativă din film. M-am liniștit în privința asta. Pe de altă parte, el nu a văzut încă filmul, iar eu îmi doresc să o facă având în jurul lui oameni – ar fi ideal dacă ar putea ajunge la o proiecție -, tocmai pentru a i se confirma că imaginea nu îi este pătată, iar lumea nu îl judecă. Aș vrea să vadă că, de fapt, spectatorii îl privesc cu înțelegere și căldură.
– Dincolo de ce vede spectatorul, ai simțit că tatăl tău are vreun regret în ce privește relația voastră?
– Eu cred că e destul de evident că există multă suferință acolo, în spatele ușilor pe care el le închide.P
„Poate fi filmul unor generații”
– Cu ce ai vrea să rămână oamenii care îți văd documentarul?
– Cred că filmul ăsta poate fi filmul unor generații. Eu vin dintr-o generație în care părinții nu prea își permiteau să aleagă cu cine își petrec restul vieții. Paula, pe de altă parte, care este cu nouă ani mai tânără decât mine, face parte din generația copiilor ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate. Asta e o mare tragedie a generației ei și a celor mai recente, a copiilor care au crescut cu bunici, cu rude sau vecini. Având în vedere toate aceste lucruri, speranța mea este că majoritatea spectatorilor se va regăsi în câte un element al filmului.
Îmi doresc să fie un film care te pune pe gânduri, poate un prilej de a repara o relație pierdută, de a da un telefon unui părinte sau unui fiu cu care n-ai mai vorbit de mult. Sper ca acest film să-i atingă pe spectatori și să simtă că fac parte din povestea asta.
– Ești, la rândul tău, tată. Pe lângă toate responsabilitățile care vin la pachet cu apariția unui copil, simți presiunea de a nu repeta greșelile făcute de tatăl tău?
– Sigur că da. Și eu, și Paula venim din familii destrămate și simțim presiunea de a nu repeta povestea și, uneori, nu ne este deloc ușor. Nu suntem o familie ideală, avem problemele noastre, dar faptul că ne-am propus să facem tot posibilul să ne creștem împreună copilul ne ajută în momentele dificile. Ce pot spune fără urmă de îndoială este că sunt complet îndrăgostit de fiica mea. Chiar dacă vreodată relația cu mama ei n-ar mai merge, nu-mi pot imagina nicio situație în care eu sunt departe de fiica mea sau lipsesc din viața ei.