Cronică de film | „Utøya – 22 iulie”, o reconstituire brută și brutală a măcelului din Norvegia. Vezi totul prin ochii victimelor lui Breivik

Lansat în 2018, „Utøya – 22 iulie” ne transpune în Norvegia anului 2011, chiar în ziua celor două atacuri teroriste care au zguduit lumea. Extremistul de dreapta Andres Breivik a detonat atunci o mașină-capcană în capitala Oslo, ucigând 8 persoane. Două ore mai târziu, a executat 69 de tineri laburiști care se relaxau într-o tabără pe insula Utøya.

Regizorul Erik Poppe reconstituie atacul de pe insulă din perspectiva excursioniștilor, într-un fals documentar filmat dintr-o bucată, ca o piesă de teatru în aer liber. Personajele și dialogurile sunt fictive, dar întâmplările se derulează după declarațiile supraviețuitorilor.

Cu inima cât un purice, o urmărim pe adolescenta Kaja (Andrea Berntzen) în încercarea de a-și regăsi sora mai mică. Veniseră împreună în tabără, dar iadul s-a dezlănțuit când erau separate. Deși moartea pândește după fiecare colț, fata nu are de gând să se-ntoarcă singură acasă.

Cum e să fii în pielea victimei?

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

S-a vorbit mult în ultimele săptămâni despre empatie. Despre lipsa de empatie a autorităților, despre nevoia ca cetățenii să empatizeze mai mult cu semenii lor. Având în vedere că suntem bombardați zilnic cu știri despre crime, sinucideri și accidente rutiere fatale, nu mă mir că publicul a dezvoltat o oarecare imunitate față de tragediile prezentate în mass-media, în general. Clătinăm din cap, șoptim „Doamne ferește!” și scroll-uim căre următorul titlu.

Una e când citești despre un atac armat, alta e să fii vârât într-o simulare audio-vizuală a acelui atac, tu jucând rolul de posibilă victimă. Fix asta ne face „Utøya – 22 iulie” – ne aruncă în miezul măcelului de pe insula scandinavă, unde asistăm neputincioși la un asalt care vine de nicăieri și de peste tot.

Îți îngheață sângele-n vine

Zgomotul exploziv al gloanțelor răsună din toate colțurile pădurii, cu un ecou care-ți îngheață sângele-n vine. Privești derutat în stânga și-n dreapta, încercând să identifici sursa, dar proiectilele vin în rafală și nu-ți permit luxul să procesezi situația.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Te simți mic și neajutorat, copleșit de pericolul invizibil care îți suflă-n ceafă indiferent unde-ți îndrepți capul. Regizorul Erik Poppe reușește să recreeze atmosfera de coșmar a atacului din 2011, făcându-și spectatorii să gâfâie și îmbibându-i în sudori reci.

Evident, ceea ce noi resimțim în fața ecranului nu se poate compara cu sentimentele trăite de victimele lui Breivik în acea zi. E doar o mostră, o fărâmă de ororare, dar una extrem de sugestivă și de apăsătoare.

Un maraton fără finiș

Erik Poppe merită lăudat nu doar pentru emoțiile sufocante pe care ni le transmite, ci și pentru impresionanta lui realizare tehnică: „Utøya – 22 iulie” e filmat dintr-o singură secvență, de un singur cameraman care fuge cot la cot cu tinerii aflați în primejdie. Obiectivul aparatului tremură, se trântește la pământ, se ascunde prin boscheți, iar noi avem senzația că facem aceste mișcări cu propriile corpuri.

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Fiind o singură secvență neîntreruptă, needitată, lungă de 93 de minute, ai impresia că fuga nu se mai termină. E ca un maraton fără finiș. Ne imaginăm că aceeași teamă i-a încercat și pe copiii norvegieni, cărora Poliția le-a transmis telefonic să aibă răbdare, că ajutoarele sunt pe drum.

Disperarea atinge cote maxime când tinerii aud zumzetul unui elicopter, doar pentru a descoperi că el nu aparține autorităților, ci unei echipe de jurnaliști locali. În loc să le întindă o mână salvatoare, aceștia survolează la o altitudine sigură, filmând masacrul pentru a-l difuza ca „Breaking news”.

Unde e Poliția? Dementul ăla ucide non-stop de mai bine de-o oră, iar forțele de ordine încă nu au intervenit. Privind totul din perspectiva copiilor, suntem la fel de debusolați.

Criminalul, condamnat la anonimitate

Altă decizie inspirată a lui Erik Poppe a fost să-l excludă total din peisaj pe criminalul Breivik. Îl zărim de la distanță doar de vreo două ori, fulgerător, sub forma unei siluete întunecate și încețoșate.

Regizorul a refuzat să-l pună de ucigaș în lumina reflectoarelor și a refuzat să-i expună ideologia. Breivik chiar a recunoscut că motivul crimelor a fost să atragă atenția asupra manifestului său, în care declara război multiculturalismului. Poppe a ales să-i arunce planul la WC și să tragă apa, ignorându-l ferm.

Cifrele capătă chip uman

Îți recomand să încerci să înduri până la final „Utøya – 22 iulie”. E dur, năucitor și deprimant, deci te forțează să empatizezi total cu bieții adolescenți, să conștientizezi cât de tulburătoare a fost pentru ei tranziția de la pace la haos.

Înainte să-i dai „play”, te sfătuiesc să citești un articol despre tragedia din 22 iulie 2011. Oricare, indiferent că-i pe The Telegraph sau pe Wikipedia. Apoi, experimentează audio-vizual totul prin pseudo-documentarul lui Poppe. La final, compară cele două experiențe.

S-ar putea să începi să vezi cu alți ochi titluri de genul „X oameni au murit în urma unui Y”. S-ar putea să vizualizezi chipuri în locul cifrelor și să nu dai scroll mai departe cu aceeași lejeritate ca înainte.

Nu spun că-i bine sau rău să ai parte de revelația asta. E doar un experiment la finalul căruia concluziile se trag singure.

„Utøya – 22 iulie” se găsește în magazine pe DVD și Blu-ray, dar poate fi urmărit și online pe platforma TIFF Unlimited.

Nota: 9/10.

Urmărește-ne pe Google News