Lansat în 2018, „Utøya – 22 iulie”
ne transpune în Norvegia anului 2011, chiar în ziua celor două atacuri teroriste
care au zguduit lumea. Extremistul de dreapta Andres Breivik a detonat atunci o
mașină-capcană în capitala Oslo, ucigând 8 persoane. Două ore mai târziu, a
executat 69 de tineri laburiști care se relaxau într-o tabără pe insula Utøya.
Regizorul Erik Poppe reconstituie atacul de pe insulă din perspectiva excursioniștilor, într-un fals documentar filmat dintr-o bucată, ca o piesă de teatru în aer liber. Personajele și dialogurile sunt fictive, dar întâmplările se derulează după declarațiile supraviețuitorilor.
Cu inima cât un purice, o urmărim pe adolescenta Kaja (Andrea Berntzen) în încercarea de a-și regăsi sora mai mică. Veniseră împreună în tabără, dar iadul s-a dezlănțuit când erau separate. Deși moartea pândește după fiecare colț, fata nu are de gând să se-ntoarcă singură acasă.
Cum e
să fii în pielea victimei?
S-a vorbit mult în ultimele
săptămâni despre empatie. Despre lipsa de empatie a autorităților, despre nevoia
ca cetățenii să empatizeze mai mult cu semenii lor. Având în vedere că suntem
bombardați zilnic cu știri despre crime, sinucideri și accidente rutiere
fatale, nu mă mir că publicul a dezvoltat o oarecare imunitate față de tragediile
prezentate în mass-media, în general. Clătinăm din cap, șoptim „Doamne
ferește!” și scroll-uim căre următorul titlu.
Una e când citești despre un atac
armat, alta e să fii vârât într-o simulare audio-vizuală a acelui atac, tu
jucând rolul de posibilă victimă. Fix asta ne face „Utøya – 22 iulie” – ne
aruncă în miezul măcelului de pe insula scandinavă, unde asistăm neputincioși
la un asalt care vine de nicăieri și de peste tot.
Îți îngheață sângele-n vine
Zgomotul exploziv al gloanțelor răsună
din toate colțurile pădurii, cu un ecou care-ți îngheață sângele-n vine. Privești
derutat în stânga și-n dreapta, încercând să identifici sursa, dar proiectilele
vin în rafală și nu-ți permit luxul să procesezi situația.
Te
simți mic și neajutorat, copleșit de pericolul invizibil care îți suflă-n ceafă
indiferent unde-ți îndrepți capul. Regizorul Erik Poppe reușește să recreeze
atmosfera de coșmar a atacului din 2011, făcându-și spectatorii să gâfâie și îmbibându-i
în sudori reci.
Evident,
ceea ce noi resimțim în fața ecranului nu se poate compara cu sentimentele trăite
de victimele lui Breivik în acea zi. E doar o mostră, o fărâmă de ororare, dar
una extrem de sugestivă și de apăsătoare.
Un maraton fără finiș
Erik
Poppe merită lăudat nu doar pentru emoțiile sufocante pe care ni le transmite,
ci și pentru impresionanta lui realizare tehnică: „Utøya – 22 iulie” e filmat dintr-o
singură secvență, de un singur cameraman care fuge cot la cot cu tinerii aflați
în primejdie. Obiectivul aparatului tremură, se trântește la pământ, se ascunde
prin boscheți, iar noi avem senzația că facem aceste mișcări cu propriile
corpuri.
Fiind o
singură secvență neîntreruptă, needitată, lungă de 93 de minute, ai impresia că
fuga nu se mai termină. E ca un maraton fără finiș. Ne imaginăm că aceeași
teamă i-a încercat și pe copiii norvegieni, cărora Poliția le-a transmis
telefonic să aibă răbdare, că ajutoarele sunt pe drum.
Disperarea
atinge cote maxime când tinerii aud zumzetul unui elicopter, doar pentru a
descoperi că el nu aparține autorităților, ci unei echipe de jurnaliști locali.
În loc să le întindă o mână salvatoare, aceștia survolează la o altitudine
sigură, filmând masacrul pentru a-l difuza ca „Breaking news”.
Unde e
Poliția? Dementul ăla ucide non-stop de mai bine de-o oră, iar forțele de ordine
încă nu au intervenit. Privind totul din perspectiva copiilor, suntem la fel de
debusolați.
Criminalul, condamnat la anonimitate
Altă
decizie inspirată a lui Erik Poppe a fost să-l excludă total din peisaj pe
criminalul Breivik. Îl zărim de la distanță doar de vreo două ori, fulgerător, sub
forma unei siluete întunecate și încețoșate.
Regizorul
a refuzat să-l pună de ucigaș în lumina reflectoarelor și a refuzat să-i expună
ideologia. Breivik chiar a recunoscut că motivul crimelor a fost să atragă
atenția asupra manifestului său, în care declara război multiculturalismului. Poppe
a ales să-i arunce planul la WC și să tragă apa, ignorându-l ferm.
Cifrele capătă chip uman
Îți recomand să încerci să înduri
până la final „Utøya – 22 iulie”. E dur, năucitor și deprimant, deci te forțează
să empatizezi total cu bieții adolescenți, să conștientizezi cât de tulburătoare
a fost pentru ei tranziția de la pace la haos.
Înainte să-i dai „play”, te
sfătuiesc să citești un articol despre tragedia din 22 iulie 2011. Oricare,
indiferent că-i pe The Telegraph sau pe Wikipedia. Apoi, experimentează
audio-vizual totul prin pseudo-documentarul lui Poppe. La final, compară cele două
experiențe.
S-ar putea să începi să vezi cu alți ochi titluri de genul „X oameni au murit în urma unui Y”. S-ar putea să vizualizezi chipuri în locul cifrelor și să nu dai scroll mai departe cu aceeași lejeritate ca înainte.
Nu spun că-i bine sau rău să ai
parte de revelația asta. E doar un experiment la finalul căruia concluziile se
trag singure.
„Utøya – 22 iulie” se găsește în
magazine pe DVD și Blu-ray, dar poate fi urmărit și online pe platforma TIFF
Unlimited.
Nota: 9/10.