Comentează– Ești de mai bine de 10 ani pe micul ecran, dar lumea nu știe: cum ai ajuns în televiziune?
– Visul meu dintotdeauna a fost să joc teatru. Nu conta unde, cum… ştiu că mă vedeam făcând asta încă de pe la 5 ani. În liceu, am început serios pregătirea şi am continuat mulţi ani pe drumul ăsta. Televiziunea a venit întâmplător. De două ori. Prima dată, m-am înscris din plictiseală la un casting de VJ, a doua oară, am ajuns pur întâmplător, peste nişte ani, în redacţia unui post de ştiri. După săptămâni întregi de probe zilnice, am constatat că ştirile ar putea fi pentru mine. Şi aşa a început totul.
– Cum ai câștigat primii bani?
– Pe la 15 ani câştigam primii mei bani, în public, la o emisiune de cultură generală, iar primul salariu din televiune a fost la UTV. După un casting national, am fost selectate şapte persoane pentru postul de VJ. Îmi amintesc că prezentam ştiri muzicale, filmam materiale, ba chiar scriam şi la câteva rubrici pe site.
– De-a lungul carierei, de la cine ai primit cel mai prețios sfat?
– Teo Trandafir, un om extrem de drag mie, mi-a spus la un moment dat că “dacă aluatul este greşit de la început, se va vedea şi în produsul finit”. O metaforă pentru ideea că nimeni nu se schimbă neapărat, ci, probabil, aşa a fost de la început. De asta încerc să nu uit niciodată de unde am plecat şi să fiu la fel în relaţia cu oamenii, indiferent de “bariere” sociale sau alte diferenţieri.
– Nu pot uita episodul de la Asia Express, când ai participat alături de Ana Morodan și Adrian Teleșpan…
– Vă spun doar atât: discuţia apoteotică din casa profesorului de engleză a durat mult mai mult, iar momentul în care ne-a fost prezentată o doamnă din încăpere ca fiind “primarul străzii” a fost la fel de greu de gestionat. În plus, până am adormit, în sacii foarte subţiri de dormit, pe gresia dură… s-au derulat zeci de momente de râs necontrolat şi de poante absurde.
– Ai vrea să te întorci în calitate de concurent? Cu cine te vezi făcând echipă?
– Pe lângă faptul că îi iubesc pe oamenii din spatele emisiunii, în special pe Mona Segall… şi că aş merge doar pentru ei, pot spune că experienţa “Asia Express” ar fi perfectă pentru mine. Îmi place mişcarea, pot dormi oriunde, socializez oricând, cu oricine – s-a văzut cât vorbeam cu localnicii – şi, fiind Vărsător, îmi place să schimb scenariul permanent. Iar acolo, asta se întâmplă zilnic. Nu prea mănânc ciudăţenii, dar poate aş putea pasa responsabilitatea către coechipier. Cine ar fi el sau ea… încă nu ştiu, dar cred că aş face echipă bună cu oricine mi-ar tolera umorul ciudat.
– Ai mai apucat să vizitezi ceva din India, după ce ai ieșit din competiție?
– Totul a fost la foc continuu… eram în vrie permanent şi cred că am dormit 8 ore în 3 zile. Am căzut lat, după ce am ieşit din competiţie şi am avut incredibilul interval de o oră pentru a mă dezmetici, ca mai apoi să plec spre aeroport. Dar a fost una dintre cele mai frumoase experienţe trăite.
– Ești pasionat de squash, tenis…
– La 6 ani am început tenisul. L-am practicat timp de vreo 2 ani, fără a da semne de vreun viitor Agassi; în plus, nici nu cred că mă motiva antrenorul cum trebuie. 10 ani mai târziu, am scos rachetele de la naftalină și am jucat non-stop, până la prima întâlnire cu squashul. De atunci, înapoi la naftalină cu rachetele mari. Nu există alt sport cu racheta, acum, pentru mine. Squashul e tot.
– Ai fost băiatul mamei sau al lui tata? Sincer, când te duci acasă, ești cocoloșit de părinți?
– Adevărul este că mama mea reuşeşte să includă mereu, în discuţiile noastre, întrebarea “ce ai mâncat azi?” sau, forma agravată “ai mâncat ceva azi?”. O iubesc mult, mai ales pentru că mă vede în continuare puştiul ăla blond, care uită să mănânce. Sunt cărunt, acum, dar a doua parte a rămas!