Ștefania Rareș era invitată cam la toate zilele de naștere din familia lui Nicolae Ceaușescu, dar și la întâlnirile oficiale ale aparatului de partid și de stat cu străinii. Nu doar ea, ci și alți cântăreți. Erau accesoriile preferate. “My pride and joy” ar fi zis zis Ceaușescu arătând spre ei dacă ar fi știut boabă de engleză. Treceau de cenzură, puneau costumele populare pe ei și… se străduiau să zâmbească, să pară degajați. “Ceaușescu se simțea bine cu noi, pentru că eram oameni de la talpa țării, ca el. Știa versurile cântecelor, îi plăceau. Mai ales melodia N-am să trăiesc cât lumea”, își amintește azi Ștefania Rareș. Ceaușescu i-a conferit și Ordinul Meritul Cultural, semnat chiar de el, în fața ei. O semnătură banală, ca de copil de școală primară. După Revoluție, a primit și de la Ion Iliescu. Medalia națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. Adunate, are zeci de medalii și ordine, diplome, premii, statuete. Trage linie după toate și rezultatul e un pătrățel de hârtie pe care îl primește lunar – talonul de pensie pe care scrie clar, în chenar colorat, 2.000 de lei.
A dat la Medicină și a lucrat la Poștă
Erau opt frați în familia Ștefaniei Rareș. Dincolo de cariera ei și de tot ce a văzut prin țările în care a cântat, dincolo de chiprile atâtor președinți sau împărați, de premii, titluri sau discuri stau amintirile din copilărie. Îi sunt acum cele mai dragi. Tatăl ei, tâmplar în satul sucevean Dumbrăveni, îi este icoană. Rămas văduv, el a vrut ca toți copiii lui să știe o meserie, să nu depindă de alții, să își poată câștiga o pâine. Erau vremuri grele. Ștefania Rareș își amintește râzând că își făcea, cu fetele din sat, încălțări din pănuși, că umblau desculțe. A dat examen la Medicină, dar a picat. Și-atunci tatăl ei a pus-o să lucreze la oficiul poștal, să vândă plicuri și timbre. Abia împlinise 18 ani. După prima lună, dezastru! Crezând că banii încasați îi revin ei, Ștefania îi distribuia generoasă fraților ei mai mici, să își cumpere bomboane sau jucării. Azi râde, dar pe vremea aceea nu era de glumă. Cum mai cântase pe ici pe colo, cei de la Ansamblul Ciprian Porumbescu au chemat-o la cor. A dat probă și a devenit solistă. Nu înainte de a urma sfatul bătrânesc de a-și înmuia gâtul cu …mămăligă și ceapă.
“Am lucrat numai la stat. Am fost ca un pompier”
N-a strâns avere din muzică. În comparație cu alți cântăreți, ea a lucrat la un ansamblu folcloric civil, nu militar, care avea chiar și 700 de spectacole pe an. Nu aveau timp de nunți, care erau atunci, ca și acum, sursă de bani. “Eu am lucrat numai la stat, am fost ca un pompier. Și acum mă mai sună unii alții să mă invite să cânt. Când? Într-o oră! Bine. Pentru mine ora de serviciu era sfântă. N-am strâns bani, dar am avut alte avantaje. Am văzut lumea gratis. Să știți că mi-au plăcut mereu piețele de vechituri. Ce vedeți aici, sunt adunate din consignații și târguri, eu nu mă duc în mall-uri”, spune ea.
Are foarte multe icoane, iar explicația e simplă: este invitată să cânte pentru copii sau mici comunități în spectacole organizate de… mănăstiri. De multe ori, plata se face în icoane. “Tot ce am, tot ce vedeți, e făcut prin muncă. Nu am avut belele, nu m-am încurcat cu nimeni, n-am avut o viață cu picanterii, de-aia nici nu sunt vedetă”, spune ea. Și regretă, ca orice artist popular, că nu sunt apreciați mai mult. “Sportivul și cântărețul de muzică populară au dus steagul României în lume. Datorită lor lumea știe că există românia, că există un București și nu Budapesta. Ar merita mai mult respect.”